de Alex Szollo
Românilor le place să se laude cu faptul că-s o nație liberă care-a câștigat acest privilegiu prin sacrificiul eroic al unor luptători împotriva unui regim represiv ce interzicea libera exprimare. Însă, dacă mă uit în media din România, încep să-mi pun întrebări legate de unde ne-a dus această liberă exprimare de care ne agățăm ca de Sfântul Graal.
Dacă e să fim de acord cu ideea că media reprezintă a patra putere în stat și că statul nostru e unul democratic, atunci toate puterile trebuie să dea dovadă de echilibru, inclusiv media.
Trecutul nostru comunist ne-a arătat clar un exemplu de genul „așa nu!” când venea vorba de știri, în care peste tot se trâmbițau mărețele împliniri ale preaiubitului și stimatului Fiu al Poporului. Însă, pe de altă parte, pe-atunci, cine apărea la televizor în afara programului de natură politică, avea cu adevărat ceva de spus. Cred că știm cu toții numele actorilor și cântăreților români din așa-numita Epocă de Aur care-au descrețit frunțile părinților și bunicilor noștri, măcar din ceea ce ne-au povestit ei (nu, nu m-a apucat nostalgia roșie).
În ziua de azi, situația s-a schimbat. Drastic. Nu mai suntem îngrădiți de conducere, având dreptul la opinie și la exprimarea ei (după Constituție, cel puțin). Însă felul în care noi am înțeles acest drept, cât și ideea de opinie, cam scârțâie. De ce?
În primul rând, am ajuns să tragem concluzia că orice elucubrație absurdă a câte unui individ ultrapromovat de media tabloide – care, cred eu, au o influență mult prea mare asupra românilor – e o ilustrare perfectă a exprimării libere. Nimic mai greșit, în ochii mei. Libertatea are și o doză sănătoasă de responsabilitate. Or, nu cred că toate creaturile care-apar prin reviste colorate și „showuri păcătoase” pot fi numite responsabile în momentul în care apar și-și spală rufele murdare în public. Cu atât mai puțin vor inspira o fărâmă de responsabilitate celor care-și cască gurile în fața televizorului ca la OZN-uri, urmărindu-le bălăcăreala. În loc să ne lărgim orizonturile cu ajutorul mass-media, o parte din noi a ajuns o adunătură de clovni care stau și râd la glumele proaste ale altor clovni. Tocmai din motivul ăsta mă uit foarte puțin la televiziunile românești.
Chiar și când vine vorba de politică se simte influența asta de circ tabloidizant în media, așadar și în societatea românească. Unde-i încrederea în clasa politică, dacă tot ceea ce vedem e o adunătură de oameni la costum acuzându-se de diverse „isme” și dând prilejul altor oameni la costum să stea și să le discute deciziile și declarațiile, ajungând la rându-le să se acuze și să se înjure ca la ușa cortului?
Da, e de datoria mass-media să reflecte societatea. Însă ce dovadă de putere dau media în societate, dacă tot ceea ce face este să reflecte? Fără niște valori, fără niște exemple, nu există putere, pentru că adevărata putere stă în a construi, în a inspira. Ce inspirație să găsească românii, dacă aproape tot ceea ce văd se poate încadra lejer la categoria spectacolelor de circ fără bani?
Cred că o țară în care media arată fătuci plasticate, cu viduri în cutia craniană și politicieni și analiști politici care-și aruncă săgeți, toate astea fiind 99,9% neschimbate de la o zi la alta, e o țară cu probleme. De ce? Să facem o analogie.
Să luăm media ca pe-o oglindă care-arată totul în cele mai mici detalii. Warts and all, vorba anglofonului. Ei bine, părerea mea sinceră e că degeaba te tot holbezi într-o oglindă care-ți arată o imagine ce nu ți-e pe plac, dacă nu-ți dă prin cap o idee prin care să schimbi ceva la tine. Și cred că asta ar trebui să facem cu toții. Să ne schimbăm, ca indivizi, pentru ca mai apoi, să putem schimba imaginea din oglindă.
Sursa foto: Wikimedia.org
