Vedeți diferențele (partea I)

Distribuie!

Text și foto: Hristos Fleturis

Sunt student. La master. În Danemarca. Am început studiile aici în septembrie 2013 și încă din prima zi mi-am dat seama ce diferențe mari există între țara unde mă aflu acum și România. Nu, nu o să mă leg numai de diferențele sistemului de educație dintre această mică țară nordică și marea noastră țară balcanică. O să mă leg de modul în care trebuie să ne dăm seama de toate diferențele. Pentru că toate se leagă între ele.

Sincer, când am ajuns aici nu știam exact la ce să mă aștept. Fusesem acceptat foarte târziu, mai precis în august 2013, cu o lună înainte de a începe cursurile. Deja uitasem că mai aveam un răspuns de primit și mă resemnasem cu ideea că, asta e, fac masterul în București pentru măcar un an și încerc în 2014 să aplic iar. Știam că danezii sunt de treabă, că sunt reci, că e frig mereu și că plouă. Știam cam toate stereotipurile care se pot ști despre danezi. Dar, știți cum e, mereu e bine să nu luăm stereotipurile prea mult în considerare, deși își au baza în adevăruri.

După cum spuneam, de la prima zi de cursuri am văzut cum profesorii sunt cu totul altfel aici față de cei din România. Din nou, mă folosesc de un stereotip al profesorilor de la noi pentru a spune că majoritatea sunt ba închiși la minte, ba nu au cât de cât o deschidere către nou. Noi, generația mea și cele care vin după, gândim altfel. Am văzut de la bun început cum aici studenții când vorbesc cu un profesor, oricât ar fi el de în vârstă, folosesc prenumele acestuia pentru a se adresa. În engleză și în daneză nu există oricum pronume de politețe. Altă diferență culturală, mai mult legată de mentalitate aș zice. Mie mi se părea ciudat la început. Cum să vorbesc așa cu un profesor? Mai mult, cum să mănânc ditamai porția de paste cu cine știe ce sosuri care degajă mii de mirosuri în timpul unui curs? Cunosc profesori care se răsteau și dacă mâncam ceva de la Fornetti-ul de lângă Gara de Nord în liniște în timpul unui curs. Care era problema, nu știu. Aici, sunt deschiși la așa ceva. Sigur nu sunt așa de acum. O mentalitate nu se schimbă în câțiva ani, asta este clar.

Eram, într-adevăr, uimit de aceste aspecte în mare pentru că nu eram obișnuit cu ele, nu pentru că mi-ar fi displăcut. Toți avem laptopuri la cursuri deschise și nimeni nu zice nimic. Ok, mai menționează uneori să nu stăm pe Facebook. Dar, să fim serioși, dacă nu stăm pe laptop stăm pe telefon și nimeni nu ne controlează oricum. Cine vrea să fie atent, bine, cine nu, nu. După cum ziceam, nu eram uimit că vai, uite ce fac tinerii aici. Asta este ceva normal. Nu ar trebui să fim uimiți de ceva ce e normal, așa ca atunci când se deschide o autostradă în România. E normal să fie autostrăzi, de ce ne-am mira că avem 20 de km în plus și că sunt făcuți la standarde europene? Să ne mirăm mai mult de ce nu avem 40 de km. Am văzut și aici studenți care priveau ciudat când cineva începea să se răstească la profesor. Nu neapărat într-un sens rău, dar într-un mod de a vorbi cu totul diferit cu un profesor decât la noi. Pe scurt, aici e o relație de colegialitate între profesori și studenți. Așa cum ar trebui să fie.

Lăsând la o parte sistemul educațional, pe fondul căruia se pot duce discuții foarte lungi (danezii primesc bani ca să meargă la școală, liceu și facultate – ce să zicem despre asta?), e interesant de văzut și cum trăiesc danezii în viața de zi cu zi. Nu am apucat, din păcate, să ajung în casa unui danez. Dar nici nu trebuie, pentru că ei nu au perdele la geamuri și se poate vedea totul de afară. E ciudat cum sunt eu învățat să închid perdelele și să nu văd nimic afară. Dar poate fac asta pentru că soarele nu apare prea des, iar atunci când apare, hei, de ce să nu profităm? Mi se pare totuși ciudat să mă uit fără să vreau în camera unui copil, cu fereastră spre stradă, și să văd câte jucării are. Pentru ei nu e ciudat, pentru că ei nu se uită în casele celorlalți oameni. Fiecare își vede de treaba lui.

În același timp, este incredibil câte conferințe se fac pe tema „De ce sunt danezii ciudați?”. Eu am asistat deja la două. Sunt conștienți că sunt ciudați, dar nu vor să schimbe asta. Nu fac campanii de marketing pentru pus perdele la geamuri în care implică bloggeri. Concluzia tuturor conferințelor e că danezii vor să își vadă de treaba lor. De aceea nici nu ne bagă în seamă prea mult pe noi, străinii. Nu pentru că suntem români, greci, irlandezi, orice am fi. Nu. Ei nu ne bagă în seamă pentru că sunt foarte politicoși. Ei au impresia că dacă se bagă în seamă ne deranjează. Dacă noi avem nevoie de ceva de la ei, ne ajută cu cea mai mare plăcere. Dar danezii, după un timp și multe încercări, când te acceptă în grupul lor de prieteni, te acceptă pentru totdeauna.

Va urma...

Taguri

Arhiva

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*