The girl with the dragon tattoo (2011) face elogiul unei poveşti europene incredibil de originale. La nici un deceniu de la prima ecranizare a cărţii, David Fincher încearcă să americanizeze şi să ecranizeze cartea lui Larsson, care sugestiv se numea iniţial Bărbați care urăsc femeile.
Filmul îi va impresiona doar pe cei care nu au avut nicio legătură cu subiectul, nici cu ecranizarea suedeză, nici cu cartea. Fincher şi scenariștii lui taie importante părți din carte, dar suspansul și momentele de fierbere a la Fincher se pastrează.
Una dintre ideile pe care filmul le atinge este slăbiciunea umană şi fantasmele pe care le creăm în jurul nostru, în jurul propriei persoane pentru a putea supravieţui.
Psihologia personajului principal, tânăra Lisbeth Salander, este atent construită atât de Larsson, cât şi de Fincher. Aspectul cel mai observabil la ea este înfăţişarea neconvenţională, teribilistă, a unei femei periculoase. Tocmai duritatea pe care se doreşte să o afişeze îl atrage pe cel de care va trebui sa depindă financiar, acesta reuşind să o violeze. Scena violului este una dintre cele mai dureroase din tot filmul, o scenă care parcă nu se mai termină şi care înglobează cel mai bine ideea barbaţilor care urăsc femeile.
Lisbeth este eroina nonconformistă care trăieşte în universul ei, preluând din realitate tot elemente virtuale. Este o maestră a tehnologiei, ageră la minte, cercetările şi private investigations sunt atuurile ei, dar şi modalităţile prin care supravieţuieşte. Fiind declarată incapabilă de a se adapta în societate, este forţată mereu să fie dependentă de cineva, financiar şi legal. Dar, bineînţeles că totul se reduce la căldura sufletească. Pentru că a fost privată toată viaţa de afecţiune, învaţă să urască şi să nu aibă încredere în oameni. Şi toate pentru faptul că e diferită, este respinsă, este o outsider-iţă. Pornirile şi reacţiile ei animalice o transformă într-o persona non grata. În realitate, este un animal rănit, care se luptă cu realitatea, cea care nu depinde de ea, şi pe care realitatea o dezamăgeşte în continuu. Pe cei sufletisti îi va intrista foarte tare scena finală, întrucât realitatea îşi va arăta încă o dată latura urâtă şi îi va dovedi din nou că oamenii nu merită încrederea ei. Astfel, ajungem încă o dată la concluziile urâte despre viaţă, că oamenii ne dezamăgesc, că încrederea nu duce la nimic bun şi răutatea e cea mai bună (paradox!) metodă de a trăi.
Lisbeth nu este o persoană fericită, copilăria ei i-a marcat personalitatea, părinţii nu i-au fost alături şi a devenit o persoană închisă, care ia din realitate doar anumite elemente.
Şi de ce o iubim? Oare o iubim pentru că e unică? Pentru că e originală? Pentru că e outsider-iţă? Pentru că îi pedepseşte pe cei care fac rău femeilor? Pentru că reuşeşte să trăiască în lumea ei? Iubim latura ei sensibilă, cea care nu se vede. Iubim esenţa care se ascunde sub ambalajul extravagant. Pentru că mereu suntem atraşi de necunoscut, de misterios. Ceea ce e vizibil, latura ei trashy, ne şochează, ne antrenează mintal şi ne introduce într-o lume pe care nu o cunoaştem.
Ce rămâne dupa film? Imaginea unei fete revoltate, misterioase, troubled şi puternice. Dar care nu îşi găseşte nicăieri locul.Fiind hacker-iţă, ea pare să aibă control asupra propriei lumi – lucru greu de realizat în lumea noastră. Nu face nimic din ce nu vrea să facă, iar dacă o face, nu o face pentru mult timp. Ne place faptul că îşi păstrează demnitatea şi dimensiunea ei existenţială, îmbinând-o cu un şir de caracteristici ieşite din comun, dar în final nu îşi neagă latura sensibilă.
Roxana Rebedeu
Surse foto: wikimedia.org, imdb.com
