Interviu cu Eglantina Becheru, fata cu „sânge verde”

Distribuie!

Acest interviu este dedicat Eglantinei Becheru, fata cu „sânge verde” din cultura română contemporană. Am invitat-o să ne povestească mai multe despre ultimul său vernisaj ce a avut loc pe 25 iulie, despre pasiunea sa, dar şi despre planurile de viitor. Un interviu surprinzător prin fermitatea răspunsurilor şi perspectiva din care sunt privite societatea românească contemporană, cultura dar şi condiţia artistului. Un amestec de artă şi comunicare ce încearcă să gasească răspunsuri la întrebări şi soluţii la problemele cu care se confruntă tinerii.

Ana-Maria Berbecel: Eglantina, ce te-a determinat să te îndrepți către această latură a artelor?

Eglantina Becheru: Când spui „ce te-a determinat”, te gândeşti într-un fel sau altul la o provocare sau la un element nou. În cazul meu, nu este vorba de aşa ceva, pentru că eu pictez de mică, pasiunea mea pentru pictură fiind un mod de viaţă, fie că o recunosc sau nu. E adevărat că în urmă cu ceva timp am ales să-mi asum rolul de pictor mai mult decât pe altele şi asta pentru că mă defineşte cel mai mult. În plus, e una dintre puţinele căi prin care poţi lăsa ceva posterităţii, iar eu asta îmi doresc.

AM.B: Ne poți spune cum a început totul?

E.B: Pentru mine totul a început în ziua în care tatăl meu picta şi mi-a zis: „Nu pune mâna pe pensule!”.  Şi uite-mă aici. Dar dacă vrei un răspuns mai cu picioarele pe pământ, îţi voi spune că prima mea tentativă serioasă a fost în generală, când am participat la primul concurs de pictură.

AM.B: Ești studentă la Facultatea de Comunicare și Relații Publice. Ce a reprezentat pentru tine trecerea de la acest domeniu la cel al artei? Găsești vreo conexiune între cele două domenii?

E.B: În clasa a 12-a am vrut să dau la Arte. Am întrebat în stânga, în dreapta şi am fost dezamăgită de răspunsurile primite (sau poate că n-am întâlnit eu oamenii potriviţi). Apoi am vrut să dau la actorie şi am simţit că nu-mi ajunge, că nu mă văd făcând asta toată viaţa. În final, am dat la Comunicare şi cred că bine am făcut, pentru că este o alegere care m-a ajutat să cresc pe mai multe planuri. Conexiune între cele două? E de ajuns să spun că ultimul examen s-a bazat pe ideea de artă şi valoare. Când vorbeşti, comunici, când compui muzică, comunici, când pictezi, comunici.

AM.B: Pe 25 iulie a avut loc vernisajul Pure Green Blood în care au fost prezentate lucrările tale inedite. Ne poți spune mai multe despre acest eveniment?

E.B: Eu îţi pot vorbi despre idee. Evenimentul ca atare şi dificultăţile întâmpinate în organizarea acestuia pot fi descrise doar de Loredana Munteanu şi Cristina Dobrescu (Arta nu muşcă). De ce „Pure Green Blood”? Pentru că e o idee care m-a fulgerat într-o seară în metrou, o idee pe care voiam să o dezvolt într-un grupaj de eseuri, dar n-am mai avut răbdare. Pulsa prea tare în mine, simţeam că trebuie s-o zic „acum” pentru că n-aveam încredere în „mâine”. Fetele au crezut în ideea mea, astfel a luat naştere „Pure Green Blood”.

AM.B: În cadrul vernisajului ai lansat conceptul de Sânge verde, element specific creatorilor de cultură. Cum îl vezi dezvoltându-se pe viitor şi ce impact consideri că va avea asupra celor ce activează în acest domeniu?

E.B: Este deja un concept destul de contestat. Paradoxal, nu atât de critici, cât de artiştii pentru care nu ideea e importantă ci vârsta persoanei care o impune. Eu văd un viitor verde, chiar aseară am fost la vernisajul pictorului Mihai Liviu şi am fost recunoscută drept „fata cu sânge verde”. Oamenii care contează au acceptat această idee şi o dezvoltă prin simpla ei articulare. Repet ce am susţinut la expoziţie, eu cred că într-o zi vom spune: „Îl vezi pe ăla de acolo? E un sânge-verde.”

AM.B: De ce ai ales drept culoare a sângelui, culoarea verde?

E.B: Nu eu am ales-o, ea m-a ales pe mine. Poate sună ciudat, dar de când mă știu am vibrat la această culoare, iar primul exemplu care îmi vine în minte este o cuvertură din catifea de culoare verde care îmi dădea o stare aparte în copilărie. De atunci mi-am zis: Verdele este cea mai misterioasă culoare și nu poate fi înțeleasă de oricine.

AM.B: Te consideri un trendsetter?

E.B: Nu. Nici nu vreau. Trendurile sunt trecătoare.

AM.B: Tu ai iniţiat conceptul de „sânge verde”. Câtă asemenea esenţă magică îţi curge prin vene?

E.B: Vreo 4 litri.

AM.B: Să ne depărtăm puţin de forma pe care o îmbracă arta şi să intrăm în profundul său. Consideri că dezvoltarea unei naţiuni se bazează pe dezvoltarea sa culturală şi pasiunea pentru frumos?

E.B: Nu. Cred că dezvoltarea unei naţiuni depinde de existenţa unei elite capabile să susţină şi să aducă un aport semnificativ în cultură (nu numai naţională) şi de masele orientate către elementele civilizaţiei. Pe scurt, trebuie să existe o simbioză între cultură şi civilizaţie care asigură dezvoltarea unei naţiuni.

AM.B: Mai împrumutăm forme fără a le putea susţine conţinutul?

E.B: Aminteşte-mi când am făcut altfel.

AM.B: Ce impact consideri că îl are arta asupra tinerilor?

E.B: E ceva şi cu arta asta. Toţi se opresc, unii se uită mai puţin, alţii mai mult. Ceea ce mă surprinde pe mine este că tinerii par mai interesaţi de artă decât orice altă categorie. Stau, privesc, îţi spun varianta lor de interpretare şi apoi te întreabă dacă s-au apropiat. Intri pe Facebook, vezi două fotografii ce reiau ideea exprimată de tine şi nu-ţi spui „Ăsta m-a copiat”, ci „I-am lăsat ceva în minte.” Arta comunică, arta sădeşte idei şi mai ales în minţile tinere. Arta modelează. Aşa că mare grijă cu arta asta!

AM.B: Consideri că acest domeniu este benefic dezvoltării personale a unui tânăr român în contextul social actual?

E.B: Nu poate fi altfel decât benefic, indiferent de context. În primul rând, te provoacă să îţi pui anumite întrebări, să îţi dezvolţi cultura generală, să vezi altfel lumea şi să îţi stabileşti anumite principii, valori. Te creşte ca om.

AM.B: Arta, respectiv cultura, ar reprezenta soluţia pentru schimbarea imaginii României, alături de educaţie?

E.B: Noi avem şi am avut dintotdeauna artişti extraordinari, competitivi la nivel internaţional, deci nu cred că aceasta este problema. Mă refer exclusiv la pictură. E adevărat, în ceea ce priveşte cultura şi toate încăperile ei,  nu am avut un Proust, un Kafka, şi e mai bine aşa, pentru că ai noştri au fost altfel, dar nemurirea lor a fost doar la nivel naţional. Nu am avut corsete, dar am avut catrinţe, nu am avut bouzouki, dar am cântat la nai. Problema noastră este că nu am ştiut să le „scoatem afară”, sună urât, dar e cât se poate de real: nu am ştiut să le vindem. Schimbarea imaginii României depinde de conştientizarea fondului cultural pe care îl avem şi de promovarea acestuia.

AM.B: Crezi în terapia prin artă?

E.B: Specialiştii spun că dă roade. Pe mine mă îmbolnăveşte, dar îmi place. Cred că depinde de pacient.

AM.B: Cum ar arăta o lume lipsită de artă?

E.B: Mi-ai pus mintea la contribuţie. Gata, ştiu. Sunt cea mai dezordonată persoană cu cea mai dezordonată cameră din lume. Totuşi, tablourile, chiar şi aruncate, o fac să pară cumva, o transformă într-o încăpere plăcută, care ascunde multe. Eu cred că o lume lipsită de artă ar fi precum camera mea lipsită de tablouri: haos insuportabil.

AM.B: Care este artistul care te-a inspirat în pornirea carierei tale ca artist?

E.B: Involuntar, am preluat elemente din formele şi stilul tatălui meu. Cu excepţia faptului că el nu suporta ochii, în timp ce mie îmi plac cel mai mult.

AM.B: Căruia dintre pretendenţii la titlul de artist român consideri că îi curge sânge verde prin vene?

E.B: Nu poţi fi pretendent sau aspirant. Eşti artist pur şi simplu, fie că eşti sau nu recunoscut. Şi dacă eşti artist, ai sânge verde.

AM.B: Dar din domeniul aristic internaţional?

E.B: „Îl vezi pe ăla? E un sânge-verde.” Sunt mulţi artişti în lume, ceea ce mă deranjează pe mine este atribuirea acestei denumiri unor oameni care n-au nimic de-a face cu arta.

AM.B: Ce şanse are un tânăr aspiraţionist să devină o figură marcantă într-o ţară în care pasiunea pentru cultură şi artă îşi trăieşte ultimele clipe?

E.B: Sunt două variante. I - Pasiunea pentru cultură şi artă să nu-şi trăiască ultimele clipe şi să fie în floare. Proiectele, mişcările, evenimentele din ultima vreme mă determină să cred asta. În acest caz, tânărul respectiv are toate şansele dacă vine cu ceva nou, calitativ.

II - Proiectele, mişcările, evenimentele să fie doar o expresie a snobismului şi atunci pasiunea pentru cultură şi artă să fie pe moarte. Atunci, tânărul artist are şi mai multe şanse pentru că snobismul nu moare niciodată. Reputaţia este asigurată în ambele cazuri, bunăstarea financiară lipseşte din ambele cazuri. Asta, de când lumea şi pământul.

AM.B: Ce îţi doreşti să realizezi în continuare? Care sunt planurile tale de viitor?

E.B: Eu voi picta în continuare aşa cum simt, apoi vom vedea ce se va alege. Printre planurile mele de viitor se numără şi o rezidenţă de trei luni la Paris (în toamna anului viitor), un master în regie film tot în Franţa şi publicarea romanului la care lucrez acum: „Soarele în schele”. Om vedea.

AM.B: În România sunt mulţi tineri talentaţi şi pasionaţi, dar care se dapărtează de cultură şi frumos mânaţi de situaţia economică. Ce crezi că ar trebui schimbat în sistem pentru a le da o şansă să îşi urmeze visurile fără a fi catalogaţi drept şomeri?

E.B: Nu-ţi imagina că în străinătate nu plouă. Şi acolo tinerii se îndepărtează de artă şi cultură din considerente materiale, iar cei care rămân sunt răsplătiţi pe drept. În România, cred că ar trebui suplimentate programele de burse pentru tinerele talente, aş merge chiar mai departe şi aş organiza licitaţii periodice cu oameni potenţi financiar pentru susţinerea acestor tineri. Aş încerca să le export imaginea prin susţinerea acestora la concursurile internaţionale. Ţi-aş face o listă întreagă cu acţiuni, dar mi-e teamă că intru în chestiuni administrative.

AM.B: În încheiere te voi ruga să pictezi în câteva cuvinte mesajul tău pentru tinerii iubitori de artă şi nu numai.

E.B: Dacă vrei să faci un lucru, nu te axa numai pe acel lucru. Va ieşi sec, inodor, incolor. Contactul cu celelalte domenii, aflate mai ales la poli opuşi, te îmbogăţeşte şi demonstrează că o privire limitată nu lasă urme.

Interviu realizat de Ana-Maria Berbecel

Taguri

Arhiva