Incursiuni între pasiune și placid

Distribuie!

de Alex-G. Ioana

Miza să fie mereu căutarea adevărului. Încep cu acest apocrif prin care doresc să evidențiez dorința mea de a ajunge la un adevăr consensual, ceva care să ia în vedere multitudinea factorilor din sfera subiectului pe care doresc să-l epuizez. De-a lungul adolescenței mele, pornind de la perioadele timpurii, mi-am creat (poate) în mod voluntar o pasiune pentru snobism. Și snobismul despre care vorbesc este unul al clasicității moderne, al conservatorismului cultural; cel cu monștri sacri – care nu tolerează un nou venit decât în măsura în care depășește veleitățile pieței livrești, formate – în acest sens – de inculți și epigonii ce le explică realitatea (sper că e evident faptul că exagerez).

Atunci, cu viziunea menționată, proclam importanța nemăsurabilă a autenticității. Fie ea cât de desuetă, în fața platitudinilor făcute de măscăricii presei și mijloacelor mass-media. Autenticitatea respectivă ar urma un set de reguli a priori interiorizate de către fiecare individ și individă, și-ar însemna constructe mai mult sau mai puțin rigide prin care se poate desemna valoarea a ceva anume. Firesc, aici pornesc altă discuție plicticoasă – ce anume e valoros. Spus simplu, cu relevanță pentru cele de față, în primă instanță valoarea se poate măsura grosso modo printr-un amestec de plăcere și utilitate. Plăcere, pe de-o parte, pentru a primi printr-un proces unidirecțional de empatie cognitivă trăiri autentice prin intermediul unor produse culturale; și firesc utilitate în măsura în care prin receptarea respectivelor trăiri, în forma informațiilor, îți formezi un bagaj cultural ce te face un om în adevăratul sens. Voi reveni asupra adevăratului sens al omului.

Și atunci autenticitatea aceasta ține în mod direct de forța prin care caracterul ne este format apolinic, lucid și conștient. Silogismul ar spune atunci că în raport direct cu forța apolinică va crește sau descrește autenticitatea. Anume, rigoarea este mai mare cu cât trăirea, vitalitatea și puterea unei idei sunt mai mari. Însă nu mereu pot proclama un adevăr universal în cele de mai înainte.

Fără a intra în amănunt (las aici libertatea fiecăruia de a se documenta, în funcție de preferințele și forța apolinică de care dă dovadă, hâc), reamintesc faptul că teoria politică (freudo-)marxistă pleacă de la asuprirea și alienarea omului în sistemul capitalist. Să stabilim faptul că nu sunt marxist, însă ideologia e un punct util de plecare pentru raționament. Dacă individul este alienat de către sistem iar sistemul este construit pe însuși această alienare, realimentându-se constant din îndobitocirea oamenilor, atunci destinul individului este încătușat de către necunoștință și platitudine. De lipsa ocaziei ca el să atingă autenticitate, respectiv plăcere și utilitate. Dar chiar și încătușat, încă-ți poți folosi mâinile – chiar și în această viziune se poate spera la autentic.

Firesc atunci, ideologia este ceva exagerat. Descrie o societate generalizată, eliminând orice nu este concordant cu funcția sa descriptivă și programativă pentru a evidenția tocmai mizele ei. Însă un dram de adevăr este și în alienare. Anume, tocmai punctul de plecare pentru acel conservatorism cultural căruia îi făceam apologia mai înainte – lipsa autenticității în societate și apariția unor somități negative despre care însă crede o parte bunicică din populație că are puteri taumaturgice; de asta capătă rost și conservatorismul cultural (marxiștii să-mi remarce dialectica).

Iar în acest sens ajung la constructe artificiale pentru crearea omului social. Dacă presupunem, și pornim pe această ipoteză, că omul alienat este depersonalizat și searbăd mintal, atunci acesta va căuta modele care să-l salveze de această platitudine. Și așa găsim multitudinea de gogomănii și tâmpenii din presă și mass-media care dictează nevoia anumitor tipare comportamentale sau mintale pentru a atinge cine știe ce punct de dezvoltare căutat de către omul alienat. Literatură de toaletă, care oferă în puține pagini idei răsuflate de sute de ani dar care pentru mintea nepregătită par revoluționare, pagini cu titluri rescrise pentru a capta atenția prin apel la însuși stupiditatea noastră datorată lipsei de control în privința informațiilor șocante, colecții de aforisme, mai știu eu ce.

Iar în contextul post-modernității, omul caută soluții rapide. Europa este continentul cugetatului, dar încetul cu încetul (deși gradul de creștere este indiscutabil exponențial, sare într-atât de puternic încât nu mai poți folosi expresii precum încetul cu încetul ci încetul cu rapidul) se face o tranziție către pragmatism, către evitarea cogniției inutile, către simplificare și eficientizare – toate astea prin sălbăticire. Se renunță la standard în virtutea competiției, ceea ce e foarte bine pe de-o parte fiindcă creează în situații normale poli de excelență și distruge polii inutilității. Însă pragmatismul nu a atins acest punct până în acest moment. Mă uit la orice autor publicat în noul mileniu cu scepticism, în speranța (sper, firească) că mă va surprinde plăcut.

Și în virtutea acestui pragmatism, ajung la primul subiect – literatura motivațională.

Sunt, fără discuție, un venetic pe tărâmurile ei. Cu coperți ciudate și titluri care pornesc cu prezumția că sunt un alienat, colecțiile de literatură motivațională îmi creează o respingere aproape patologică. Fiindcă sunt un snob. Nu pot percepe un volum motivațional ca fiind o carte în adevăratul sens al cuvântului. Este o specie exotică, aparte, ceva care nu respinge în măsura în care nu mușcă. Și mușcatul ăla presupune tocmai receptarea platitudinilor din cadrul ei. Fiindcă indiscutabil literatura motivațională conține panaceul fals al alienării – idei răsuflate care par, pentru mintea nepregătită, soluții pentru totalitatea problemelor microcosmosului personal. Nu e așa? Revin atunci asupra discuției autenticității – ce poate fi mai fals decât cugetarea voită în virtutea unor idei standardizate și sterpe de substanță? Dacă cineva nu pricepe ce e întru sinea sa îndeajuns încât să găsească problemele de unul singur, cum poate el modifica într-un mod eficient comportamentul său și al celor din jurul său pentru a dezintegra problemele respective? În primă instanță totul duce către un uz frânt la rațiunii, un exercițiu limitat de gândire care nu poate crea ceva productiv tocmai din pricina modului brutal în care-și propune să salveze realitatea. Orice demers motivațional ar duce în viziunea asta către modificarea artificială a unei stări pentru a crea impresia unei salvări, însă această impresie nu poate fi altceva decât un miraj al alienatului, care crede că va fi salvat prin citirea a cine știe ce idee despre sine și motivație sau mai știu eu ce din această gamă. Aceasta e o viziune comună snobilor anacronici, că suntem mai mulți.

Pe de altă parte, mai găsesc un caz aparte de control care aparent este alienator însă care arborează un amestec ciudat cu dozaje de pragmatic, profund și irelevant ce parcă numai prin existența sa șochează – anume legea lui Jange. Foarte pe scurt: să nu te crezi special, să nu crezi că ești la fel de bun, să nu crezi că ești la fel de deștept, să nu te încrezi în faptul că ești mai bun, să nu crezi că știi la fel de mult, să nu te crezi mai important, să nu crezi că ești bun la ceva, să nu râzi de (...), să nu crezi că-i pasă cuiva de tine, să nu crezi că poți învăța ceva – pe restul celor din societate. În mod uzual, la cele zece de mai înainte se reduce legea lui Jante – un extras din beletristica scandinavă care a ajuns să întruchipeze modelul social nordic al ultimului secol. Nu sunt un doxat într-ale scandinaviei; nu vorbesc vreo limbă, nu cunosc personal oameni de acolo și nu am vizitat meleagurile, astfel încât și în acest context mă pot considera un venetic. Însă din umilele mele cercetări, legea lui Jante nu este într-atât de respectată pe cât este înrădăcinată în mintalul colectiv scandinav. Nu cred să fie nevoie să mă avânt într-o laudă a scandinaviei și sustenabilității sale (fiindcă nu sunt doar bogați, asta face din oricine petrolul, ei sunt sustenabili). Tocmai de asta mi-e fascinant faptul că ei nu caută să respecte propriu-zis aceste reguli, ci le au în anumite măsuri încadrate de-a gata în mintalul lor colectiv, înlăturându-le de fiecare dată când e necesar.

Și acum reluându-mi subiectele, observ niște neconcordanțe în baza cărora snobismul meu își pierde din sens. Fiindcă acolo unde literatura motivațională-mi dă iluzia prostirii voluntare, legea lui Jante-mi dă iluzia unei alienări forțate de către individ. Niciuna din căi nu atinge altceva în primă instanță decât placiditatea în fața vieții. Și una și alta, aparent, distrug firul autenticității trăirii. Însă acolo unde deja am explicat sumar faptul că legea lui Jante nu se aplică ci este în mintal interiorizată și funcționează în contextul scandinav (aici generalizez de dragul exemplului; sunt, firesc, enorm de multe alte motive pentru care scandinavia este un exemplu funcțional al continentului de cugetători), n-am explicat și utilitatea motivaționalului în contextul contemporan, post-modern.

Scurtă poveste – acum ceva timp plecasem din Budapesta către Varșovia și m-am împrietenit un un cuplu de polonezi care s-a așezat în compartimentul în care îmi găsisem și eu loc. Am vorbit, am râs, am comparat experiențe și culturi, glume porcoase traduse în maniere imposibile, și așa mai departe. În final, poloneza adormise, se lăsase deja seară, și conversația s-a domolit până ce-a sistat. Și atunci, ca să-mi ocup timpul într-un mod tăcut, mi-am scos o carte din rucsac și m-am pus pe citit. Cartea era în limba română, așa c-am găsit naturală întrebarea timidă a polonezului care voia să știe despre ce carte era vorba. I-am dat pe loc titlul în limba engleză, dar el nu știa despre ce e vorba. Nu mă surprindea, e drept că nici eu nu știam de acea carte de foarte mult timp, însă autorul era indiscutabil un monstru sacru. Nici de autor nu auzise – bine, între timp probabil a mai auzit de el; a fost lansat un film bazat pe o altă carte de-a lui, mult mai celebră, nu de foarte mult timp. Dar snobul din mine voia ca el să știe măcar autorul.

Ei, asta nu-i important, și ce dacă nu știa, mă interoghez acum? Trebuie să spun că acel individ, care mi-era cu ceva ani senior, avea o inocență datorată unei priviri atât de simple și sincere încât părea aproape animalică. Dar animal de ogradă, animal care nu are în conștiiță libertatea naturii. Îl judecam fără să-mi dau seama, o făceam natural, autentic – dar greșit. Ei, dar nici asta nu-i important.

Ce e important e faptul că văzându-mă citind, polonezul s-a grăbit în tăcerea compartimentului să scormonească prin bagaje ca să-și scoată și el lectura de voiaj – o carte a cărei amintire mi-e acum complet obscură, la fel ca numele polonezului, însă care a cauzat un asemenea hybris în el încât îmi amintesc și acum chipui lui. Fusese lovit parcă de hipertimie și nu știa cum să facă să nu sară în picioare, că era magnifică cartea pe care o citea, că așa și pe dincolo. Și cartea era despre cum să ajungi să poți vinde oricui orice, sau oricum ceva din sfera aceea. Din acea clipă polonezul vorbea cu pasiune, se zbătea să îmi facă toate condițiile ca să pot empatiza, fie emoțional fie cognitiv, cu ceea ce el trăia. Simțeam că voia să mă ajute, simțeam cum credea că sunt un alienat – lucru pe care l-am primit ca pe o insultă la adresa orgoliului meu. Și din pricina asta mi-am restrâns discursul la întrebări penibile care să-i dea lui ocazia să se descarce, și care să arate totuși intenția mea de a-l asculta atent.

Și așa mi-am primit cea mai mare învățătură din toată acea discuție – și refecul pe care nu-l găsisem înainte și pe care încă și acum uit uneori să-l caut. Omul ăla nu ținea să îmi arate că acea carte era panaceul despre care vorbeam mai înainte, nu ținea să-mi prescrie adevărul, nu căuta autenticitatea mea – căuta pasiune. Asta a fost lovitura zdrobitoare, omul găsise un lucru într-atât de puternic pentru el încât, dată fiind situația în care ne aflam, a simțit nevoia să dea tot ce era în el unui străin pe care nu urma să-l mai vadă, față în față cel puțin, vreodată. Eram un element alogen deși niciunul din noi nu era în țara lui natală, care poate ar fi putut să primească ceva din tot discursul – asta era îndeajuns pentru el. Nu i-a mers figura cu motivația în contextul vânzărilor, fiindcă nu eram nici pe de parte atent la asta, însă i-a mers cu percepția mea asupra literaturii motivaționale, fiincă i-am simțit supliciul și i-am ghicit salvarea.

Sentimentele noastre modifică comportamentul în mod involuntar, or interiorizarea anumitor tipare cognitive dă rezultate constante. Mulțumesc anilor că eu n-am fost vreodată pus în situația de a simți lucruri zdrobitoare fără ca eu să nu fi tras ceva vital de pe urma lor. Sau poate am pățit asta și-s prea încrezător în snobismul meu salvator, habar n-am. Însă în mod cert, oamenii au nevoie de trăiri autentice și puternice. Stările mintale sunt afectate în mod direct ce către lipsa de coeziune – spun asta metaforic, dacă spui nebunului că e nebun în timp util și depui eforturile necesare, îl poți salva. Extragem ideea asta și o pliem pe un cadru societal. Dacă populația nu reușește să-și regularizeze trăirile și sentimentele, și griul devine unica nuanță pe care mai apoi fiecare o poate spălăci în funcție de starea sa, atunci nu găsesc salvare. Miza să fie adevărul – iar adevărul este că nu procesul mintal autentic trebuie primat, ci trăirea autentică. Ăsta e adevărul. Și nu contează calea pe care o alegi în acest demers, cât timp la final nu faci nimic inutil și încerci constant să te definești și redefinești întru sinea, puterea și vitalitatea ta.

Susținerea autenticității (literare) presupune pentru mine în primă instanță instrucția prin accidente lirice în contexte temeinice și fire epice care să-ți explice psihicul uman în maniere indirecte, nu de-a gata. Anume, autenticitatea mea conservatoare se rezumă în mare parte la intens, la căutare constantă a unei idei năucitoare care la fel de bine o pot uita a doua zi sau peste douăzeci de ani, dar care la momentul respectiv să-mi distrugă și totodată să-mi reclădească lumea, și care să mă lase un om mai bun. Și atunci cu ce sunt eu diferit față de persoana care caută adevăruri într-un discurs motivațional? Fiindcă polonezul ăla căuta să-și exprime slăbiciunea pentru ideile peste care dădea, pe care eu nu le știam dar pe care le judecam din pricina unor preconcepții.

Legea lui Jante creează condiții imposibil de urmat pentru un individ sau individă, or tocmai din pricina asta efectul lo este involuntar – caracterul legii e sibilin, e ceva ce poate fi atins într-un context cu totul detașat de realitate, dar este un țel spre care se poate tinde pentru a crea condițiile demnității și respectului reciproc caracteristic preconcepției noastre (mele?) despre nordici. Inversând situația, literatura motivațională oferă rafale scurte și precise de cunoștințe în baza unor exerciții empatice – fie ele emoționale sau cognitive, care dacă sunt internalizate, fac din receptor o persoană care trăiește pentru a trăi, care învață din ceea ce vede și care construiește ceva pornind de la sine ca bază a construcției, și nu de la construcții artificiale precum ideile somităților secolelor apuse, ideile monștrilor sacri. Acolo unde snobul poate percepe și critica, disecând realitatea până în punctul penibilului, explicând fenomene și compartimentalizând informații într-un mod inutil, omul care face posibilă creșterea sa continuă percepe și critică în virtutea adevărului personal; un adevăr autentic, plăcut și util.

Am avut ocazia să cunosc oameni care fac asta. Oameni fantastici, minunați prin defectele lor. Oameni care fac în mod involuntar căutarea adevărului un scop, și creșterea în contextul acesta o cale către scop. Tocmai acea pasiune, departe de platitudine și placiditate, mă face să caut acești oameni minunați mai mult decât aș căuta o idee care să mă dea pe spate în tumbe metafizice.

Fiindcă asta te face om în adevăratul sens. Aici voiam să ajung, și cu asta închei și accesul meu de grafomanie pe care, dacă l-ați parcurs, sper să vă fi ajutat în vreun fel. Căutați să vă dați seama de forța vitală ascunsă nu neapărat în voi, ci în totalitatea oamenilor, ca mai apoi să vă reconstruiți. Căutați pasiune. Căutați entuziasm. Și lăsați de-o parte standardele imposibile. Îmbătați-vă cu defecte, fiindcă doar prin ele putem crea culmi de trăire. Secolele apun, însă dobândirea umanității ți-e infinită în măsura în care cel mai îndelungat proces la care asiști vreodată ți-e propria viață.

Taguri

Arhiva

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*