În căutarea identităţii şi sensului muzicii româneşti…

Distribuie!

de Terevlej Roxana

Muzica este arta prin care oamenii îşi pot proiecta propriile sentimente, idei, stări psihice folosindu-se de imaginile artistice sonore. O melodie poate avea forţa de a ne transmite un mesaj, de a ne evoca o stare de spirit sau de ne facilita integrarea într-un univers comun. Muzica adevărată este o creaţie culturală apreciată de majoritatea oamenilor. De altfel, nu există persoane care să nu prefere măcar un artist sau un gen muzical.

Existenţa muzicii româneşti a fost atestată încă din Evul Mediu. În acea perioadă, muzica din zonele româneşti era neomogenă datorită influenţelor străine receptate. În acest sens, în  partea estică a ţării, muzica populară şi cea bisericească aveau elemente din muzica bizantină, slavă şi mai târziu turcească. Muzica din zona apuseană a ţării prezenta influenţe din partea popoarelor din vest.

Secolul XIX-lea  prezintă orientarea către muzica cultă occidentală, ca urmare a renunţării la influenţele estice. Curentul romantic şi apariţia „Şcolilor naţionale” conduc la folosirea muzicii folclorice naţionale ca sursă secundară de inspiraţie. Această direcţie a împrumutării ,,formelor’’ muzicale apusene şi îmbinarea lor cu „fondul” autohton se va menţine până în ziua de astăzi. Această tendinţă  nu a fost apreciată de publicul extern, care aştepta  altceva de la muzica românească.

Începutul secolului al XX-lea îl aduce în prim plan pe marele compozitor George Enescu, care se folosește de „un limbaj muzical modern și experimentează în ariile modală șmicrotonală”. Marele compozitor român devine, treptat, foarte apreciat de publicul din România, dar şi de cel din Franţa. Dragostea lui pentru muzică şi pentru ţară sunt reflectate în propriile declaraţii: „mi-am slujit ţara cu armele mele: pana, vioara şi bagheta”.

Ulterior, după anii 1960 – când se promova cultul proletcultist iar muzica făcea parte din aparatul de propagandă, muzica uşoară a devenit foarte populară. În acest sens, ideologii comuniști preferau muzica uşoară datorită influenţei genului asupra publicului. Muzica uşoară va rămâne în prim plan până în anii 1990.

Căderea regimului comunist a presupus o demontare a interesului pentru muzica uşoară şi o creştere a simpatiei pentru genul pop. Formaţii de tipul Andre, 3 Sud Est, Valahia, N&D, A.S.I.A, etc. devin centru de interes al posturilor de  radio sau al canalului muzical Atomic. Versurile melodiilor nu se diferenţiau prin creativitate, iar  vocile unor artişti nu aveau ceva special – dar se bucurau de succes. De altfel, în acea periodă se încerca o resincronizare aproape forţată cu direcţia muzicală demarată tot de ţările din apus.

În anii 1970 -1995, formaţiile de rock precum Iris, Holograf, Cargo, Phoenix se bucurau de o mare popularitate. Odată cu înaintarea spre anii 2000, genul rock este treptat scos din lista de melodii difuzate la radio sau la televizor. Cu toate acestea, noi formaţii apar şi onorează acest gen de muzică devenit brusc ,,neatractiv’’, cu voci, versuri şi melodii inedite. În acest sens, formaţii precum: Praf în Ochi, Luna Amară, Semnal M, Implant pentru refuz, Altar, etc. îşi manifestă talentul muzical mai mult underground, prin cluburi sau în concerte .

O problemă a industriei muzicale din România este lipsa interesului pentru muzica clasică. Acest gen este promovat foarte puţin, ceea ce îl face neatrăgător pentru tânăra generaţie. Cu toate acestea, muzica clasică este o sursă de inspiraţie de  primă mână pentru orice gen muzical. Importanţa muzicii clasice creşte odată cu dificultatea de a învăţa să cânţi la un instrument muzical precum pianul,vioara, contrabasul, etc. În prezent, muzica clasică nu este o industrie, precum cea comercială (de tip pop, dance, muzică electronică etc.). Cu toate acestea, artiştii care preferă acest gen muzical ar putea fi promovaţi datorită faptului că muzica clasică poate fi folosită în filme drept coloană sonoră şi nu numai.

În ultimii ani,  muzica noastră este compusă doar dintr-un singur gen de muzică – muzica de club. Posturile de radio şi televiziunile repetă  timp de ore întregi  aceleaşi melodii, care nu par a se diferenţia prin versuri, linie melodică sau voci. Artiştii favoriţi sunt promovaţi într-un stil aproape propagandistic. Aceştia  sunt: Inna, Morandi, Morris, Play&Win, David Deejay, Dony, Deepside Deejays, Residence Deejays, Voxis, DeepCentral, Edward Maya, Roller Sis, etc. Artiştii mai puţin cunoscuţi, dar mai talentaţi, sunt ignoraţi cu desăvârşire, fie pentru că nu se încadrează în genul muzical promovat, fie pentru că nu au calităţile fizice sau suficiente relaţii în lumea muzicală.

Partea tristă este că – odată devenit popular – un anumit gen muzical generează o reacţie în lanţ, în care toată lumea muzicală copiază stilul vestimentar, versurile, felul de a interpreta melodiile, fără să îşi mai manifeste originalitatea sau creativitatea în vreun fel. Aspectul degradant este faptul că artiştii deja consacraţi, în goana lor pentru popularitate, par a se adapta curentului muzical riscând să îşi piardă o parte din fani. În acest sens exemplele sunt abundente, dar am să menţionez doar 3: Radio Killer, Loredana – devenită o copie ştearsă a Madonnei, Puya etc.

Muzica românească se află,  în prezent, într-un sincron cu evoluţia generală a muzicii din lume. Cu toate acestea, această direcţie nu a făcut muzica românească mai apreciată sau mai deosebită faţă de tendinţele muzicale din alte ţări. Identitatea muzicii româneşti nu constă în asimilarea fără discernământ a elementelor muzicale străine, fără nicio contribuţie autohtonă. În acest sens, muzica poate redeveni o valoare culturală dacă sunt promovaţi artiştii  cu voci şi melodii originale.

Muzica românească are nevoie de o nouă direcţie şi de conturarea unei identităţi proprii. Acest lucru presupune contribuţia unor generaţii capabile să realizeze acest ,,obiectiv” prin propriul talent. Inspiraţia pentru descoperirea identităţii şi direcţiei muzicii româneşti se poate descoperi şi nu este o problemă atât de dificilă pe cât pare deoarece ,,muzica este un răspuns căruia nu i s-a pus o întrebare” (Nichita Stănescu).

Taguri

Arhiva

One Comment

  1. April 1
    Reply

    Cu privire la acest subiect recomand o carte extraordinara, care este total obligatorie cel putin pentru fiecare român care face sau dorește sa facă muzică si la fel si pentru toți melomanii in viață.
    “Peisaje muzicale în România secolului XX” de Speranța Radulescu

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*