Sensul culturii sau cultura sensului?

Distribuie!

de Cătălina Țăranu

Trăim vremuri grele. Vremuri de restriște culturală, într-o Românie decapitată și deculturalizată sub un fost regim comunist. O Românie blestemată, dacă ar fi să dăm credit spuselor conform cărora „poporul care își ucide conducătorii este un popor blestemat”.

Am auzit expresia aceasta în nenumărate rânduri, în toate cazurile cu referire la împușcarea lui Nicolae Ceaușescu.  Paradoxul face ca oamenii care o folosesc să vadă în moartea liderului comunist cauza principală a  destrămării actuale de natură culturală, politică și socială. Această destrămare pare să stea sub semnul blestemului anterior menționat. De ce paradox? Deoarece în timpul aceluiași conducător român s-au destrămat toate orientările culturale ale țării, perioadă în care și-au găsit sfârșitul mulți dintre  liderii politici și intelectuali români.

Perioada comunistă a dislocat cultura autohtonă, impunând modelele ideologice sovietice, fără a lăsa indivizilor prea multe opțiuni. Elitele politice și intelectuale care nu îmbrățișau noul regim au fost închise timp de ani de zile sau pur și simplu eliminate. Învățământul a decăzut, iar majoritatea instituțiilor de cercetare au fost desființate, pentru ca locul intelectualilor să fie luat de oamenii de încredere ai lui Nicolae Ceaușescu: activiștii culturali ai partidului comunist.

Azi, în penumbra epocii ceaușiste, căutăm să ne regăsim, să umplem spațiul dintre cei care au uitat ce înseamnă să fii român și cei care nu au știut niciodată, dintre cei care pleacă – dar nu știu de unde, cei care cer – dar nu știu să dea, și cei care învinovățesc, dar nu sunt niciodată vinovați.

Trăim reforme profunde: socială, culturală, a valorilor și a perspectivelor, pe fondul unui „azi” iremediabil despicat între vechi și nou; între părinți ale căror valori și creativitate s-au plămădit în aceeași matriță, și între tineri care nu au de ales și duc în spate golul identitar ce umple groapa comunistă.

Tânjim după cultură. Unii dintre noi trăiesc aproape extatic revelația mimetismului cultural, căci nevoia nemărturisită de a îmbrățișa un model ne aruncă în brațele primului ivit. Dintr-un amalgam mediatic de imagini și personaje mai mult sau mai puțin admirabile, mai mult sau mai puțin demne de urmat, românii iși găsesc idolii. Și îi urmează.

Doar că uităm un mic detaliu: a fi om cult înseamnă mai întâi să fii om. Or, asta ne lipsește. Cultura iubirii, cultura respectului, cultura înțelegerii, cultura zâmbetului, cultura salutului, cultura civică și câte alte tipuri de cultură deghizate în fel și chip.

Cultura întregește omul; nu e o entitate de sine stătătoare, ușor suspendabilă între paranteze sterile la nevoie. Ea se trăiește, se respiră, se emană și, deși deseori apelăm la acolade, adevărul observabil este că doar cultura rămâne atunci când măștile cad. Suntem noi și ea în intimitatea vieții noastre, când nu mai e nimeni în jur care să ne judece, să ne observe, nimeni în care să ne oglindim. Între om și singurătatea sa se află doar cultura. Ea împarte cu noi totul. Iar răsplată mai îndreptățită pentru devotamentul său nu există, decat aceea de a o împărți mai departe.

În ultimă instanță, cultura își găsește sensul în om, dar câți dintre noi își mai găsesc sensul în cultură? Derutați de avalanșa informațională tot mai intensă, confruntați în permanență cu necesitatea alegerii, câți mai conștientizăm cu adevărat cât de importantă este cultura? Și nu în ultimul rând, ce ar fi omul fără ea?

Taguri

Arhiva