Hoțul de cărți: o poveste despre triumful vieții spusă de Moarte

Distribuie!

de Alex Szollo 

Am crezut, cred, și voi crede mereu că Holocaustul este unul dintre cele mai dureroase subiecte despre care se poate vorbi. Fără vreo umbră de îndoială, ura nebună a lui Hitler a distrus atâtea vieți încât amintirea lor rămâne mereu vie pentru cei care-au reușit să-i supraviețuiască. Tocmai de aceea este extrem de important ca această perioadă neagră a istoriei omenirii să nu fie nicicând uitată, pentru a nu se permite vreodată unui alt scelerat mânat de frustrare și de dorința de putere să-și dezlănțuie setea de sânge.
Cred cu tărie că una din cele mai bune modalități de-a ne asigura, ca oameni, că o perioadă din trecutul nostru este ținută minte e ficțiunea. Cu toate că există istoria, cu datele, cifrele, statisticile, locurile și numele sale, având un plus de așa-numită obiectivitate, ficțiunea are marele avantaj de a se folosi de cuvinte întocmai cum pictorii se folosesc de culori, pentru a transmite emoții privitorilor.
 
Astăzi am terminat probabil cel mai emoționant roman despre Holocaust pe care l-am citit vreodată, și pe care voi încerca prin aceste rânduri să vi-l recomand cât mai convingător. Este vorba de cartea lui Markus Zusak, Hoțul de cărți.
 
Romanul spune povestea micii Liesel Meminger, o fetiță germană trimisă împreună cu fratele ei să locuiască la o familie adoptivă, atunci când tatăl îi este închis, acuzat fiind că ar fi comunist. Fratele fetei moare pe drum, iar la mormântul său, Liesel găsește o carte, Manualul groparului, ce cuprinde, bineînțeles, instrucțiuni pentru îngroparea celor trecuți dincolo. Tatăl ei adoptiv, Hans Hubermann, acordeonist și zugrav, va fi cel care o va deprinde pe mica Liesel cu tainele cititului, îndeletnicire care-o va fascina într-atât pe copilă, încât își va face un obicei din a fura cărți de la incendierile de volume interzise organizate de naziști, din casa soției primarului din Molching, micul oraș german în care este plasată acțiunea, și de oriunde mai apucă. Lucrurile se complică atunci când Max Vandenburg, un tânăr boxer evreu, fiul unui camarad de front al lui Hubermann, este nevoit să se ascundă de teroarea nazistă în pivnița acestuia, spre disperarea întregii familii, care se confruntă dintr-o dată cu problema dificilă pusă de adăpostirea dușmanului numărul unu al Reich-ului hitlerist.
 
Ceea ce face acest roman să fie cu adevărat remarcabil este felul în care e spusă povestea: totul este privit prin ochii Morții. Da, Moartea, personajul cu coasa (care, apropo, nu are coasă), un narator surprinzător de cald, și chiar amuzant ocazional. Prin ochii Morții este urmărită evoluția lui Liesel, relația ei aparte cu cărțile și cuvintele, deprinderea insultelor colorate de la dura Rosa, mama ei adoptivă,  prietenia ei cu Max, de care o leagă dragostea pentru lectură și coșmarurile recurente, escapadele la furat alături de Rudy Steiner cel ciolănos, blond, cu ochi albaștri, obsedat de Jesse Owens (afro-americanul medaliat cu aur la Olimpiada din vremea lui Hitler), un ideal al naziștilor care nu înțelege nazismul, calitatea ei de unică supraviețuitoare a bombardamentelor de pe strada ei, ce poartă, ca o glumă a sorții, numele Raiului în germană, Himmel.
Cartea e tributul cald adus de către autor puterii cuvintelor de a schimba destine, de a modela caractere. O poveste cu mesaj extraordinar de pozitiv, în ciuda perioadei sumbre în care se petrece. Și tocmai acest mesaj este miezul cald al romanului: curajul, puterea de sacrificiu, altruismul, fac din oameni simpli adevărați eroi. Eroi ale căror povești merită spuse. Chiar și de Moarte, o Moarte care în finalul apoteotic al romanului se declară „bântuită de oameni.”
Zece stele din cinci pentru o carte cu adevărat memorabilă, o poveste plină de viață, cu toate ale ei, spusă de Moarte.
Sursa foto: Facebook

Taguri

Arhiva

One Comment

Comments are closed.