de Emilian Voaideș
De cele mai multe ori, avortul este definit ca o întrerupere a unei sarcini nedorite, sarcină ce a rezultat în urma unui viol sau a unei relaţii sexuale neprotejate. Faptul că tatăl copilului e unul nelegitim, în primul caz sau părinţii sunt imaturi, atât fizic, cât şi emoţional, nu constituie argumente valide pentru curmarea unei vieţi. Mă întreb de multe ori dacă cei ce susţin avortul s-au gândit măcar o clipă că şi ei ar fi putut fi unul din milioanele de prunci ucişi, astfel anulându-li-se dreptul la viaţă, fie ea fericită, morală, îmbelşugată sau nu. Practic, avortul este şi o îngrădire a drepturilor omului, o anulare a lor.
Care ar fi însă metodele de prevenire ale avorturilor? Deşi pare absurd în zilele noastre, păstrarea fecioriei e cea mai sigură „metodă contraceptivă”. Cei ce fac asta evită marile decepţii provocate de acele despărţiri în urma unor relaţii în care s-au implicat şi sufleteşte şi trupeşte, iar aici fac referire în special la fete. Dacă se întâmplă totuşi să rămână însărcinată, viitoarea mămică ar trebui să îşi asume această responsabilitate, conştientizând faptul că pe umerii ei apasă o responsabilitate uriaşă, ea fiind cea care urmează să aducă pe lume un fiu sau o fiică a lui Dumnezeu.
O altă metodă de prevenire a avorturilor ar fi asumarea relaţiei dintre cei doi tineri prin oficierea căsătoriei. Desigur, mulţi nu au vârsta necesară pentru aceasta, dar aici intervine deja educaţia din familie, din societate, ş.a.m.d., pentru că nu e deloc firesc ca o copilă de 12-13 ani să rămână însărcinată. De asemenea, ştiu că mulţi nu vor fi nici aici de acord cu mine, dar ştim cu toţii că unul din motivele acestei „frici” pentru naştere se datorează şi faptului că părinţii nu sunt căsătoriţi, iar în eventualitatea venirii pe lume a pruncului, s-ar isca o uriaşă controversă referitoare la custodia copilului, drepturi, pensie alimentară, etc.
În fine, cea de a treia metodă (bineînţeles, nu ultima, pentru că sunt mult mai multe), este acceptarea copilului, indiferent de contextul în care a fost conceput. Vorbeam şi mai sus de părinţi de vârste fragede, sau copii rezultaţi din „accidente” precum lipsa protecţiei sau chiar din cauza unor violuri… Ştiu că se cere foarte mult în aceste cazuri, pentru că suntem slabi şi nu mulţi dintre noi au puterea de a accepta un copil în aceste circumstanţe. Lipsa de responsabilitate sau contextul nu se datorează însă copilului. Acesta nu are absolut nicio vină pentru modul în care este conceput, aşa că uciderea lui prin invocarea acestor argumente este la fel de nedreaptă şi crudă ca în orice alt context.
În cele ce urmează, aş vrea să prezint şi câteva urmări ale avortului.
1. incidente medicale, precum perforări uterine, cauzarea unor hemoragii interne și/sau externe grave, infecţii care pot duce la septicemie, pierderea sterilităţii sau chiar decesul femeii;
2. sindromul post-avort, ce se manifestă prin tulburări de natură psihică sau sufletească. Acest sindrom este foarte greu, dacă nu imposibil de vindecat, conform mărturiei Dr. Christa Todea-Gross, iar dacă vârsta la care apare este foarte fragedă, mama pruncului avortat ajunge să trăiască într-o continuă stare de traumă pentru tot restul vieţii. Desigur, şi mamele mai „în vârstă” au aceleaşi „simptome”, dar la ele durează mai puţin, dată fiind această diferenţă de vârstă;
3. avorturi spontane sau naşteri premature – riscul de insuficienţă cervicală (col uterin deschis) după dilatări de calibru mare (la feţi de peste 14 săptămâni) şi proceduri de chiuretaj cu chiuretă ascuţită poate duce la avorturi spontane sau la naşteri premature;[1]
4. reţinere atunci când vine vorba de viitoare relaţii sexuale, frică, traume şi o reţinere intensă în privinţa contactului de orice gen cu persoane de sex opus;
5. diminuarea aprecierii faţă de sine, depresie, deficienţă de concentrare, coşmaruri:
„Mi-am avortat copilul. Odată cu el a murit şi ceva din mine, ceva ce nu mai poate fi nicicând trezit la viaţă. Astăzi nu aş mai lua o astfel de hotărâre, indiferent ce ar spune cei din jur. Trăiesc cu o frică în mine de care nu mai pot scăpa. Am coşmaruri în care îmi apare o fetiţă care fuge spre mine cu braţele întinse şi întreabă mereu: De ce, mămico? De ce? Apoi mă trezesc udă de transpiraţie. Acest vis şi privirea fetiţei mă urmăresc continuu de când am avut acea intervenţie. De ce numai eu sunt pedepsită pentru fapta mea, nu şi fostul meu prieten, deşi a fost şi el părtaş?
Relatez această întâmplare pentru folosul tuturor femeilor. Gândiţi-vă foarte bine ce faceţi, pentru că vă vor chinui visele şi vă vor urmări privirile celor ce nu mai sunt…, nu permiteţi nimănui să vă constrângă, pentru că viaţa voastră va fi distrusă. Nu faceţi aceeaşi greşeală ca mine!”
Judith[2]
