Hai să-ți spun o poveste frumoasă!

Distribuie!

de Alexandra Nadane

Ca și săptămâna trecută, toată această săptămână am fost implicată în organizarea evenimentului Marșul pentru viață 2014 – Adopția, o alegere nobilă. Așa că, deși de două zile mă gândesc cu teamă că o să vină un moment în care va trebui să vorbesc cu cea care îmi este redactor, degeaba încerc să caut acum un subiect de articol. Mi-am luat inima în dinți și am stricat o întrebare în redacție: vreți o poveste frumoasă, dar care nu este scrisă de mine și a fost publicată în revista asociației Studenți pentru viață? Probabil pentru că este foarte frumoasă, nu doar frumoasă, ei au vrut, iar dumneavoastră o citiți. Mai spun despre ea doar atât: este întru totul adevărată. Cea care a scris-o nu a dorit să își treacă numele. Asta ne spune că a simțit nu o dată că, aflând că este adoptată, nu a avut parte de o reacție precum cea a mamei sale atunci când a văzut-o prima dată.

Mama nu putea face copii din cauza unui virus. A rămas însărcinată o dată și a pierdut sarcina la 4 luni. După tratamente nesfârșite și nereușite, a decis, împreună cu tata – Dumnezeu să-l odihnească! – să adopte. Au început căutările, conexiunile, relațiile… În final, niște prieteni apropiați le-au dat o persoană de contact – o asistentă – la Maternitatea Bucur.

În dimineața zilei de 25 martie 1986, mama a ajuns la spital, iar prima persoană pe care a întâlnit-o a fost chiar acea asistentă. Apoi m-a cunoscut pe mine, o fetiță „mică și lungă“ (la numai două zile, aveam vreo două 2 kilograme și peste 40 de centimetri). Eram „cel mai frumos bebeluș“ pe care mama îl văzuse vreodată, cu tenul de un roz frumos și cu ochi albaștri. Plângeam, iar când mama m-a luat în brațe pentru prima dată, o legătură divină s-a creat între noi: eu m-am liniștit, iar ea s-a îndrăgostit de mine.

Mama mea naturală avea doar 15 ani când m-a născut. Tatăl meu natural, având treizeci şi ceva de ani. Poveste clasică: ea a crescut sub ochii lui, el s-a îndrăgostit, ea a rămas însărcinată. El nu a știut, pentru că plecase din țară.

Mama a întrerupt studiile. Bunica mea naturală și-ar fi dorit să mă păstreze, să mă îngrijească și să mă educe ca pe propria fiică. Însă, ei erau cinci într-o casă cu două camere: bunicii mei naturali, mama mea naturală, unchiul meu și încă o mătușă. Unchiul meu era olimpic la mai multe materii și cu bacalaureatul la ușă, iar din cauza plânsetelor bebelușului nu putea învăța. A spus că dacă va mai fi încă un bebeluș în casă, pleacă. Și astfel, s-a luat decizia să mă dea spre adopție.

Au urmat apoi o serie de intervenții și șpăgi pe unde se putea, pentru ca eu să ajung acasă. Era cât pe ce să ajung în Suedia. Şi bine că n-am ajuns, că tare nu-mi place frigul!Când m-a văzut, tata a început să plângă – de fericire! Iar toată viața nu a făcut altceva decât să mă răsfețe ca pe o prințesă: pachetul pentru fiecare zi la școală, mic dejun la pat în weekenduri și vacanțe sau cartofi prăjiți ori de câte ori aveam poftă – chiar când se opreau gazele și trebuia să stea câteva ore ca să mi-i prăjească pe reșou). În rest, și-a dat toată silința să simt cât este de mândru de mine, de prințesa lui!

Mama s-a ocupat de bunele maniere și de drumul meu academic. Astfel, până la nouă ani, a stat cu mine acasă, iar eu la patru ani știam o sumedenie de cântece și poezii. În clasa I știam să citesc, făceam cursuri de engleză, franceză, dansuri moderne, dansuri de societate, studiam vioară și știam să mănânc cu cuțitul și furculița, cu coatele pe lângă corp, ca o domnișoară. Tot ea m-a îndrumat către liceul pedagogic și astfel mi-am descoperit dragostea pentru copii, pe care o fructific și astăzi, în fiecare zi, la job.

Cum le aranjează Dumnezeu pe toate! Tata avea părul șaten, ondulat și ochii verzi, iar mama are nasul mic și buzele pline. Asta „am luat“ de la ei. Pe mâna dreaptă aveam alunițele pe care le avea mama pe mână dreaptă, iar pe mâna stânga aveam alunițele pe care le avea tata pe mâna stânga. Exact la fel, în aceleași locuri, de aceleași dimensiuni! Nu uitaţi că vorbim despre părinții care m-au crescut, nu despre cei care m-au conceput. Pe cei din urmă nu îi cunosc, nu știu absolut nimic despre ei.

Oricum, doar pe cei care m-au crescut îi consider mamă și tată. Toată viața asta m-am simțit carne din carnea lor și sânge din sângele lor.

Asta este povestea mea, pe care mama mi-a spus-o când am împlinit 14 ani. A început cu:

– Hai să-ți spun o poveste frumoasă!

Taguri

Arhiva

One Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*