Metehne de legendă

Distribuie!

de Alex Szollo

După mine, una din cele mai sigure căi spre nemurire e o carieră extraordinară în muzică. O voce inconfundabilă combinată cu o atitudine de cuceritor al lumii te poate catapulta din obscuritate drept în mijlocul „lumii bune”.

Istoria muzicii și mai ales a genului meu favorit, rockul, alături de subgenurile sale, e plină până la refuz de povești cu oameni obișnuiți prinși în vâltoarea faimei – acest monstru sclipitor care și-a pus amprenta asupra atâtor destine. Toată lumea știe că faima nu înseamnă doar public în extaz, zâmbete, poze și autografe. Lucrurile-astea sunt doar suprafața, iar cei pe care-am ajuns să-i numim legende n-au avut un drum lipsit de turbulențe spre acest statut. Ceea ce urmează se vrea a fi un tribut adus câtorva titani ai rockului, a căror parte umană le-a consfințit, în cele din urmă, nemurirea.

Încep cu cel pe care-l numesc primul meu idol, Măria-Sa-de-șold-scuturătoare, Elvis Aron Presley. Dacă există o voce care să-mi dea fiori pe șira spinării oriunde-aș fi și să mă ridice de pe scaun indiferent de ritmurile pe care curge, e vocea Regelui Rock n’Roll. Accentul sudist, molcom, cu vocale prelungite, timbrul grav, energia pieselor „mișcate”, punctate uneori în live-uri cu momente de umor (vezi „Ah hope mah suit don’t tear up, baby”, pe Suspicious Minds,  în Hawaii, în ’73), îl fac inconfundabil, ca și prezența extraordinară de care dădea dovadă pe scenă.

Nimeni nu s-ar fi așteptat ca un om atât de energic, de vibrant, de viu, de stăpân pe sine, cum apărea în fața publicului, să ajungă să se prăbușească sub greutatea propriei celebrități. Și totuși, la doar 42 de ani, în 1977, Regele s-a retras din scenă, obosit de faimă, pierzând lupta cu nopțile de nesomn, îndopate cu antidepresive și mâncare proastă.

Din punct de vedere strict uman, nu e un sfârșit glorios. Însă sunt de părere că tocmai asta i-a scris numele în cartea de onoare a legendelor muzicii. Pentru el, moartea a fost doar începutul. Există și azi acei celebri (sau infami, depinde de om) impersonators, apăruți încă din timpul vieții Regelui, care încearcă să se apropie (și puțini reușesc), de stilul lui vocal și vestimentar, iar „pelerinajele” la Graceland pe 16 august, data la care a început legenda, sunt mai impresionante cu fiecare an.

Cât despre muzica lui în sine, în calitate de fan, vă pot spune că, dacă adevărata moarte e uitarea, atunci bătrânul Elvis se ține bine, pentru că nu trece-o zi fără să-i ascult melodiile.

https://www.youtube.com/watch?v=iHisZ8ZtWr0

Următorul pe listă e un tânăr care a ajuns mit printre instrumentiștii rock. Jimi Hendrix, căci despre el e vorba, a cunoscut un succes fulminant în ultima perioadă din anii ’60, în plină eră Flower Power. Celebra versiune a imnului Americii cântată la chitară electrică a atras atenția lumii întregi. Decesul lui subit la 27 de ani a ridicat multe semne de întrebare. Există voci care susțin că interpretarea de la Woodstock din 1969 a imnului (marcată de note înalte ce seamănă cu șuieratul bombelor) ar fi fost o aluzie la războiul din Vietnam, aflat pe-atunci în desfășurare, iar asta n-ar fi convenit anumitor persoane sus-puse. Faptul că la autopsie s-au găsit cantități enorme de vin în corpul său (chiar și în plămâni) adaugă și mai mult mister în jurul dispariției artistului.

https://www.youtube.com/watch?v=09QiZml2PTU

O altă personalitate fascinantă a rockului mi se pare Axl Rose. Solistul trupei Guns N’Roses, responsabilă pentru hituri ca Sweet Child O’Mine, Don’t Cry, November Rain, sau Knockin’ on Heaven’s Door, e unul din cei mai explozivi artiști care-au pășit vreodată pe o scenă. Dacă aveți ocazia să vedeți concerte din perioada de glorie a trupei (sfârșitul anilor ’80-începutul anilor ’90), veți fi martori la un spectacol de-o intensitate, emoție și rebeliune pură, tipic pentru perioada respectivă. Anii au trecut, însă, peste Axl, care-a schimbat componența trupei cu aceeași regularitate cu care i se schimbă dispoziția.

Buhăit, iritabil și (după unii) bipolar, solistul Guns N’Roses continuă să-și facă simțită prezența, chiar dacă nici el și nici trupa nu mai reprezintă zilele de odinioară. Trandafirului i-au cam căzut petalele, dar spinii i s-au ascuțit. Dacă nu vă deranjează subiectivismul unui rocker ramolit care-a prins aripi datorită celor de la Guns în anii lor de glorie, vă pot spune că de când cu plecarea lui Slash (chitaristul plin de suflet care mi-a motivat primii pași singur după o perioadă crucială din punct de vedere fizic și moral), trupa s-a dus de râpă.

https://www.youtube.com/watch?v=8SbUC-UaAxE

John Michael (Ozzy) Osbourne e un nume care nu prea are nevoie de prezentare. Imaginea macabră, faptul că a pus bazele a ceea ce azi numim heavy-metal, și crearea unui nou semn de punctuație (FUCK!) au făcut din bătrânelul mușcător de lilieci un nume cunoscut cam de toată lumea și temut de o bună parte a acesteia. Contestatarii ar fi însă surprinși să afle că în spatele acestei uzine chimice umblătoare se ascunde un artist cu versuri ca Maybe it’s not too late/To learn how to love/And forget how to hate sau I don’t believe that God is dead. Deci, stați liniștiți, omul n-are treabă cu nimic ocult, cum au tot trâmbițat unii, ci doar a făcut unele alegeri foarte proaste.

https://www.youtube.com/watch?v=jTEeoL7Jwo4

Fără îndoială, nicio trecere în revistă a idolilor rock nu ar fi completă fără Freddie Mercury. Cabotin, cu o voce când jucăușă, când plină de sensibilitate, cu o personalitate magnetică, solistul ultracunoscutei formații britanice Queen a cucerit lumea cu versatilitatea și carisma sa. După mine, Freddie Mercury e genul de artist care nu are cum să nu stârnească o reacție emoțională puternică. Urmărindu-l în concerte, îți dai seama că pentru asta era făcut. Bineînțeles că o astfel de personalitate nu are cum să fie ocolită de controverse, care în cazul lui au luat forma cumplitului virus HIV și a homosexualității. Eu, însă, întotdeauna am considerat că, având în vedere atât prestigiul acestui simbol al muzicii mondiale, cât și faptul că pe toată durata vieții, Mercury a evitat să facă un mare caz din orientarea lui sexuală; oricine altcineva ar face-o dă dovadă de o meschinărie absolută.

https://www.youtube.com/watch?v=f4Mc-NYPHaQ

De fapt, părerea mea despre toți cei numiți în acest articol poate fi exprimată prin vorba de duh a unui alte legende, fără legătură cu muzica. Sunt, în mod sigur, și voci care consideră că sus-numiții artiști au păcătuit peste măsură, ceea ce le-ar cam tăia din meritele artistice. Așadar, țineți minte ce-a spus Gandhi, c-a spus bine: „Urăște păcatul. Iubește-l pe păcătos”. 

Sursa foto: Wikimedia.org

Taguri

Arhiva

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*