de Anca-Geanina Mănescu
Într-un cerc vicios al luptei pentru dobândirea ascensiunii profesionale, remarcăm cu surprindere cât de în urmă ne sunt valorile. Vorbind despre valori, ne gândim la oamenii care surprind prin inovație, prin puterea de muncă, prin capacitatea de a respecta standarde, la oamenii care fructifică din minimele resurse existente talentul ce devine un generator al creației. Ceea ce îngreunează acest proces este imposibilitatea afirmării într-o societate tot mai plasticizată.
Constantul regres al societății reușește să denatureze sensul talentului cu care tinerii și nu numai se înarmează, în locul acestora făcându-și apariția cei dornici de a se bucura de atenția trecătoare pe care, nu înțeleg de ce, unii chiar le-o acordă. Relaționăm astfel cu tipuri de oameni diferiți ce sunt prinși în goana de a reuși să se bucure de împlinirea personală cât mai repede cu putință fără să facă apel la prea multă trudă.
E corectă atitudinea? Unii zic că da, iar alții ba. În principiu, totul se rezumă la așteptările pe care le avem de la noi. Dacă tindem să dobândim și acea mulțumire sufletească care ne face să credem că am reușit să izbutim conform standardului ales, atunci ne debarasăm de ironia pe care oamenii o adresează celor care-și asumă ceea ce nu e al lor, care nu aduc un aport de credibilitate față de lucrurile întreprinse, fiindcă nu se identifică nici cu principiile etice ale muncii și nici nu dau dovadă de măiestrie.
Mai degrabă, mă tot întreb unde am să situez fericirea când tot mai mulți se luptă cu morile de vânt când vine vorba de a crea artă sub aspectul propriei viziuni. Într-un mediu care uită să promoveze valoarea, unde se situează talentul, capacitatea omului de a da noi sensuri aspectelor din jur? Cum rămâne cu împlinirea sufletească ce decurge din modul propriu de a ne raporta la ceea ce este autentic pentru o cultură, pentru fiecare dintre noi în parte?
Pentru a oferi un exemplu concret de pe meleagul românesc care să susțină ideea avansată, aș opta pentru evidențierea discordanței creată de cei care își câștigă respectul ca urmare a celor realizate de-a lungul timpului și cei care rămân subit în umbră. Îmi vine în minte numele regretatului Sergiu Nicolaescu, care a oferit un spectacol oamenilor iubitori de frumosul emanat de lumea filmului, care a plimbat numele României peste hotare grație modalității de a-și construi personajele, de a-și imagina și transpune scenariul creat. Personalitate marcantă, Sergiu nu a surprins doar prin stilul original ce îmbogățea spațiul artistic, dar a reușit datorită credibilității, exigenței și dorinței constante de muncă să fie privit cu atenție. Făcând o ușoară trimitere către bogăția cinematografică, amintesc de filmele ,,Mihai Viteazul”- propus de România pentru Premiul Oscar pentru cel mai bun film străin în 1972, ,, Nea Mărin miliardar”(1979), ,,Un comisar acuză” .
Pe de altă parte, pentru un exemplu contrar ce ,,defilează” în showbiz-ul românesc și nu îmbogățește imaginea acestei țări, gândul îmi fuge către persoanele dornice de apariții zilnice televizate sau în diversele publicații, doar pentru a se bucura de atenția celorlalți. În fond, acest tip de publicitate nu-și găsește fundamentul. De aceea, o apariție precum cea a Biancăi Drăgușeanu nu ar trebui să stârnească vreo reacție din partea publicului, nu ar trebui să existe vreun interes care să vizeze imaginea pe care aceasta o promovează.
M-am gândit să vorbesc despre două entități diferite pentru a focaliza atenția asupra elementului care a definit personalitatea amândurora și pentru a consolida importanța pe care trebuie să o oferim omului care îmbină talentul cu truda, curajul de a fi diferit, tocmai pentru a putea depăși standardul actual pe care îl avem.
Talentul înglobează în cazul de față munca, dorința de a inova, de a transforma și de a ne impune prin valoare propriului efort depus. Este vorba de un parcurs existențial asumat și raportat la esențele după care încercăm să ne clădim viitorul. Talentul individualizează, ne determină să-l valorificăm sau să-l menținem la nivel de hobby. Unii se nasc cu un talent care debordează, iar alții poate aspiră la atingerea acestui nivel.
Dar unde încadrăm această artă pe care generația actuală dorește să o îmbogățească, să o împrospăteze, în încercarea de a-și clădi un viitor prin forțe proprii când totul pare a lua o întorsătură nefavorabilă procesului de dezvoltare pentru frumos?
Răspunsurile există. Dar să fie oare vorba numai de necesitatea exprimării acestor idei ca să fie auzite de ceilalți? Nu cred. Importantă este atitudinea față de valoare, talent, muncă.
Sursa foto: wikimedia.org
