Eterna și fascinanta goană după „cool”

Distribuie!

de Alex Szollo

Ei, unchiule Sam, cel de peste ocean, să-ți trăiască 1000 de ani și mai bine nepoții, că tare darnici au fost cu lumea! I-au dat de toate: grămezi de filme din fiecare gen posibil și imposibil, muzică devenită legendă, mâncare de efect și cu efecte (mai mult sau mai puțin speciale), informație pusă la picioare. În 239 de ani (un flecușteț din punct de vedere istoric), au reușit să ne arate din plin cât sunt de puternici și cât de largă le e mâna. Ne-au dat inclusiv din cuvintele lor, astfel încât în ziua de azi, știm aproape toți ce-i un computer,  știm că un mouse nu chițăie întotdeauna, ci mai și clicăie, și că a avea un Apple în ghiozdan nu ține întotdeauna de foame, ci de a fi...și aici fac o paranteză, pentru că ajung la cuvântul care a motivat aceste rânduri. Un cuvânt pe care foarte mulți, mai ales între tineri, îl vor drept definitor al lor, dar despre care nu știm sigur dacă are, de fapt și de drept o definiție exactă. Însă, atunci, cum am putea să ne explicăm faptul că tinerii gonesc după el mai ceva ca prospectorii secolului al XIX-lea după aurul din Nord?

A fi „cool”, în mod literal, ține de temperatură. Una scăzută, mai precis. Însă, așa cum știm, în ziua de azi nu mai e o practică tocmai onorabilă să iei totul literalmente. Așa că a trebuit ca acest concept să capete un sens nou. Dar, de fapt și de drept, care naiba e sensul ăla? Unii îl traduc ca fiind „grozav”, alții înțeleg că are treabă cu a fi la modă, alții îl folosesc ironic de fiecare dată când cineva pe care ei îl consideră depășit, învechit, expirat și așa mai departe, încearcă să se apropie de ei și-și dă cu stângu-n dreptu’, sau, mai rău, cu ce nu-i trebuie prin nas în fasole. Așa că, normal, apare un oarecare pilaf de sensuri, din care nimeni, de la tineri, la părinți, profesori și oricine mai are de-a face cu conceptul ăsta într-un mod sau altul, nu știe ce-ar trebui să înțeleagă.

Vă scrie rândurile-astea un tip care nu se vede ca fiind „cool” deloc, în nicio accepțiune din cele descrise mai sus. Nu sunt vreo mare grozăvie de om. Cât despre „la modă”...treaba asta cu „moda” e aiurea rău de tot după mine. Nu mă regăsesc în aproape nimic din ceea ce trece azi ca fiind „la modă”. Nu mă veți vedea mergând pe stradă ca un panou publicitar ambulant pentru știu-eu-ce firmă de design vestimentar cunoscută la nivel mondial. Au băieții ăia oamenii lor bine plătiți să le facă reclamă. Nu ies în cluburile cele mai „de fițe”, pentru că nu mă definește nimic din ce se întâmplă acolo, de la muzica „bâța-bâța-frichi-frichi” la sus-numitele panouri publicitare ambulante. Ascult muzică pe care o cunosc și o apreciază în mare parte și părinții mei, pentru că unele piese care-mi plac mie le-au marcat și lor adolescența. Artiștii și trupele mele favorite au avut de-a face cu trecerea furtunoasă a timpului: s-au despărțit, au trecut dincolo sau „nu mai sunt ce erau”. Însă întotdeauna vor sta sub semnul muzicii live, cântate în fața unor stadioane și săli pline până la refuz de oameni care simt fiecare notă și trăiesc fiecare moment petrecut în prezența lor. Da, sunt roacher de școală veche, chiar dacă nu e neapărat„cool”, și întotdeauna voi trage o scuturătură de pleată imaginară când îmi aud vreo piesă favorită la câte-un chef.  Nu vorbesc „messengerită” sau „facebookiană” nici pe messenger sau Facebook. Nici „romgleză”. Ori română, ori engleză. E mai simplu. Citesc cărți pe hârtie, pentru că-mi place enorm să le simt în mână, să întorc cu înfrigurare pagina pentru a afla ce se întâmplă în continuare. Ador să mă pierd în romane cu intrigă complexă și personaje bine conturate. Biblioteca mea e o adunătură de autori și genuri: îi iubesc pe Tolkien, Stephen King, J.K. Rowling sau George Martin, cel destul de recent descoperit, dar și pe Sienkiewicz, Dickens sau Hugo. Ador filmele cu supereroi, ca orice nerd care se respectă, dar nu rămân ignorant la capodoperele care-au făcut istorie. Dă-mi ocazia să văd de 5 ori în aceeași zi „The Avengers” sau „The Wizard of Oz” și voi merge fără să ezit pe bijuteria din 1939, pe care cred c-aș putea s-o revăd de-atâtea ori cât e anul în care-a fost făcută. De ce? Pentru că e un film produs în vremuri foarte depărtate de prezenta glorie CGI, în care efectele speciale pot construi sau distruge o producție cinematografică. Dar n-am venit aici să vă fac istoria preferințelor mele.

Vin, în schimb, să vorbesc tinerilor care-și doresc cu ardoare să fie „cool”.

Sunt conștient cât de importantă este căutarea identității voastre, prieteni. De fapt, hai să vă spun un secret: nici ca adult nu știi exact cine ești, de cele mai multe ori.  Înțeleg perfect faptul că vreți să „scăpați” de influența părinților, care ajunge să vi se pară cam plină de naftalină, și că vă doriți să aveți experiențe cât mai diverse și cât mai libere. Vă știu și vă apreciez nevoia de a fi acceptați, pentru că, în esența ei, este o nevoie universală a ființei umane.

S-ar putea, însă, ca în goana voastră după a fi cât mai „cool”, să vă loviți de niște obstacole care numai „cool” nu sunt. Și-aici vin din nou cu un secret. Îi știți p-ăia care vin la voi și vă spun că nu sunteți ca ei, că nu aveți ce-au ei, că nu știți ce știu ei, că nu aveți prieteni ca ai lor, că nu sunteți populari ca ei și că niciodată nu o să fiți „cool”? Ei bine, secretul meu pentru voi e următorul: nici ei nu sunt cool. De ce?

V-am spus mai sus că nu sunt deloc „cool”, cel puțin nu în sensurile mai sus menționate ale cuvântului. Tocmai de aceea îndrăznesc să vin și să vă spun că a fi cool nu înseamnă a te îmbrăca, a mânca, a vorbi sau a te comporta întocmai cum se-așteaptă un anume grup popular de tineri să te comporți. A fi cool nu înseamnă nici să ai „It’s complicated” la descrierea relației de pe Facebook, deși abia ai împlinit (sau urmează să împlinești, depinde de caz), vârsta necesară pentru crearea unui profil. A fi „cool” nu înseamnă să te-mbeți praștie, să vii purtat pe brațe de prieteni la 3 noaptea acasă, să-njuri ca un birjar, să te pozezi cu banii de buzunar în mână sau în vreo ipostază pe care-o crezi „provocatoare” în condițiile în care ești trecut(ă) destul de recent de vârsta la care poate  te jucai pe covor cu „action figures” (celebrii „omuleți” reprezentând tot felul de supereroi), sau dormeai cu un ursuleț sau o păturică. Faptul că-ți acoperi fața cu părul făcut cu placa, te-mbraci în negru și-i asculți pe niște băieți sau fete care-și smiorcăie sau zbiară  lipsa de atenție nu te face deloc „cool”. Te face singur(ă) și vulnerabil(ă). A,  și încă o chestie. Nu ești cu atât mai „cool” cu cât le atragi atenția unora că nu sunt așa, la fel cum nici cu atât mai „tare” cu cât te legi mereu de cei pe care îi vezi ca fiindu-ți inferiori.  Dacă te regăsești în oricare din situațiile de care vorbesc aici, îți repet: nu sunt deloc un tip „cool”. Dar știi ce mă ajută foarte tare? Faptul că am în jurul meu oameni care sunt în stare să mă facă să mă văd astfel. Și ăsta-i și sfatul meu pentru tine, adolescent(ă) (sau preadolescent(ă) vrut(ă) „cool, că văd că fenomenul galopează de la vârste tot mai fragede): vrei să fii acceptat(ă)? Atunci, acceptă-te. Acceptă-te, cu bune și cu rele. Există lucruri care se pot schimba la tine și lucruri care rămân la fel. Așadar, caută să stai de vorbă cu oameni care te văd și te acceptă așa cum ești, și care te încurajează. Pentru că, la urma urmei, nu poți să fii „cool” fără încredere în tine. Atâta timp cât are cine să ți-o sădească, nu sta pe lângă cei care ți-ar putea da motive să ți-o pierzi. Oi fi eu „uncool”, dar știu ce înseamnă fiecare fază prin care treci, pentru că toți trecem prin asemenea momente. Ține minte că la urma urmei, cauți să te definești. Fă-o fără ajutorul celor care-ți spun ce nu știi/poți/ai/ești, și lasă-i pe ei să fie cât de „cool” cred că sunt. Știi de ce? Așa, o să-nvețe și ei ce înseamnă de fapt „cool”.

Sursa foto: wikimedia.com

Taguri

Arhiva

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*