Dacioți până-n Mongolia – Interviu

Distribuie!

Toţi am auzit de Mioriţa. Totuşi, anul acesta, povestea a avut parte de un oarecare upgrade. Varianta modernă are de toate: trei crai straşnici, un zmeu, o mioară mai „automată” (o Dacie 1310), tradiţie şi aventură, dar, mai ales, un final fericit.

Povestea Mioriţei începe în Bucureşti, un ţinut în care bunele şi relele se îmbină destul de des. Pe aici umbla vorba că există un raliu umanitar până în Mongolia. Întâmplător, acest zvon a ajuns la urechile Dacioţilor (Iulian, Nicu şi Molo). Cei trei erau cunoscuţi pentru implicarea lor în tot felul de evenimente umanitare şi sociale aşa că nu a fost o surpriză dorinţa lor de a participa. Această veste a venit ca un făcut pentru fata lui nea Ion, Mioriţa. De foarte mult timp ea trăia sub tutela unui zmeu fioros care umbrea fericirea meleagului, Rematul. Cei trei voinici şi această tânără domniţă s-au împrietenit rapid şi au decis să plece la drum împreună.

Pregătirile au început, traseul a fost planificat, bucatele au fost puse în traistă şi, în scurt timp, cei trei crai s-au văzut la drum cu Mioriţa sub protecţia lor.

A fost o călătorie lungă, cu multe hopuri. Cu toate acestea, personajele noastre s-au ţinut pe poziţii până la sfârşit. Mioriţa a ajuns în Mongolia unde s-a intregrat fără probleme, Dacioţii şi-au luat rămas bun de la noua lor prietenă şi s-au întors acasă unde îi aşteptau alte aventuri. Mai multe detalii despre călătoria lor găsiţi aici: freemiorita.ro. Până una alta, hai să aflăm ce concluzii au tras Dacioţii noştri după 49 de zile în compania Mioriţei.

Bogza Alexandra: Bine aţi revenit! Cum vi s-a părut drumul spre casă?

Dacioţii: Chiar dacă am mers 100 de ore din UlaanBaatar până la Moscova, drumul cu trenul nu ni s-a părut lung, dar cum am urcat în trenul Moscova-Sofia, după câteva ore nu mai aveam răbdare să ajungem în Gara de Nord din București. După ce am mers mii de kilometri cu trenul din Ulaanbaatar ultimele două zile petrecute în tren ni s-au părut cele mai lungi. Eram foarte aproape de România și avem senzația că trenul abia se mișcă.

Bogza Alexandra: O să încep cu o întrebare oarecum previzibilă: Ce v-a lipsit cel mai mult de pe plaiurile mioritice?

Dacioţii: Nu este deloc o întrebare previzibilă, până acum toate întrebările se refereau la ceea ce s-a întâmplat dincolo de granițele României. Deși în aventura noastră am văzut multe locuri frumoase și am întâlnit oameni minunați, în cele două luni ne-au lipsit prietenii, plaja de la Vadu sau plimbările cu bicicleta prin pădurile și munții României.

Bogza Alexandra: Pe site-ul vostru, freemiorita.ro, ne-aţi ţinut la curent cu tot ce s-a întâmplat pe parcursul aventurii vostre. Cu toate acestea, sunt curioasă care a fost cel mai impresionant moment pentru fiecare dintre voi?

Dacioţii: Cred că toți trei am simțit o imensă bucurie când am ajuns în Mongolia, în data de 21 august. Era o zi extraordinară la granița ruso-mongolă, undeva pe la 2.000 metri. Soarele ardea pe cerul albastru fără niciun nor. Eram singuri în mijlocul munților, dar simțeam miile de oameni care erau alături de noi în acel moment.

Bogza Alexandra: Aţi întâmpinat dificultăţi atât de mari sau condiţii atât de grele care v-au determinat să vă gândiţi să abandonaţi cursa?

Dacioţii: Proiectul nostru a început cu mult timp înainte de a lua startul pe 17 iulie la Klenova în Republica Cehă și am întâmpinat multe greutăți, mai ales în ceea ce privește atragerea de fonduri. Am primit multe refuzuri, mulți oameni nu ne-au răspuns la telefon, mail sau nu și-au respectat promisiunile, dar nu am renunțat la proiect. După plecarea din România am avut altfel de impedimente, cum ar fi procedurile birocratice din vămi, drumurile proaste, canicula din deșert, sau probleme tehnice la mașină; și cu toate acestea nu ne-am oprit.

Bogza Alexandra: Înainte de plecare v-aţi împărţit atribuţiile (şofer, mecanic, copilot ş.a.m.d.)?

Dacioţii: Da, am împărțit oarecum atribuțiile între noi. Iulian și Nicu au fost șoferi și totodată responsabili pentru pregătirea tehnică și buna funcționare a Mioriței pe tot parcursul expediției. Iulian s-a ocupat și de partea de comunicare, a postat pe blogul freemiorita.ro și a păstrat legătura cu partenerii media, cum ar fi Radio România Actualități. Molo s-a ocupat de tot ce înseamnă partea fotografică, filmările video și partea de social media, adică Facebook, Instagram și Youtube. Având în vedere că el știe rusa la perfecție, a discutat și negociat în vămi, în service-urile auto, la hostel-uri și peste tot unde trebuia să comunicăm cu oamenii. La unele granițe, unde ne adunasem mai multe echipe din raliu, a fost solicitat de către vameși să fie translator pentru celelalte echipaje.  Sigur, ne-am implicat cu toții la obținerea vizelor, la evenimentele desfășurate înainte de plecare sau la întâlnirile de prezentare a proiectului.

Bogza Alexandra: Aţi călătorit 49 de zile într-o maşină subapreciată de majoritatea românilor, dar care  şi-a demonstrat valoarea şi voinţa până la sfârşit. Cum v-a schimbat cel mai mult această experienţă?

Dacioţii: Credem că cel mai important factor care a contribuit la succesul nostru a fost cel moral, și anume dorința de a ajunge în Ulaanbaatar. Restul a venit cumva de la sine... Experiența a fost complexă și ne-a schimbat, fiecare dintre noi s-a maturizat, descoperind că are noi valențe și resurse.

Bogza Alexandra: Am auzit că, mai nou, Mioriţa are o soră geamănă. V-aţi hotărât cum o botezaţi?

Dacioţii: Numele de Miorița nu a fost ales de noi, ci de sutele de fani care au participat la un vot desfășurat pe pagina noastră de facebook. Nu ne-am gândit încă la un nume pentru sora ei geamănă, dar pe placuța ei de înmatriculare scrie... Ana.

Bogza Alexandra: Dacia a devenit imaginea exponentă a spiritului românesc. Însă, cum rămâne cu vechiul ARO, fratele vitreg al Mioriţei?

Dacioţii: Într-adevăr, autoturismele Dacia au devenit unul din simbolurile românești. Cu toții am crescut pe lângă sau chiar într-o Dacie. Mai mult, generații întregi „și-au făcut mâna” ca mecanici pe un autoturism Dacia. Astăzi, din păcate, cei de la uzina Dacia nu înțeleg aceste lucruri și nu fac nimic pentru ca ele să nu se piardă... La fel s-a întâmplat și cu ARO... Nu l-am numi fratele vitreg, cred că ar fi mai potrivit să îi spunem fratele mai mare al Daciei. A fost un autoturism de teren complet a cărei poveste nu s-a terminat pentru că ea este continuată de sutele și miile de fani care au ARO și se întâlnesc la diverse evenimente.

Bogza Alexandra: Ceva planuri de viitor? Poate un nou raliu în 2013 sau un alt tip de proiect?

Dacioţii: Încă sunt proaspete amintirile celor două luni și a celor peste 15.000 kilometri petrecuți împreună cu Miorița. Perioada următoare va fi un sfetnic bun pentru a rememora, a înțelege și a așeza la locul lor amintirile aventurii noastre. Da, ne dorim să avem proiecte și anul viitor, poate chiar unul de amploare.

Bogza Alexandra: Cum vi s-a părut Mongolia (mâncarea, oamenii şi alte lucruri pe care le puteţi rezuma în câteva cuvinte)?

Dacioţii: Peisaje extraordinare și foarte variate, de la munți de 4.000 de metri în nord-vest și până la deșertul Gobi din sud. Pe drumul către Capitală am întâlnit foarte mulți oameni ospitalieri, care ne-au ajutat cu informații despre drum sau ne-au primit în casele lor cu inima deschisă. Capitala Ulaanbaatar este un oraș în plină expansiune și schimbare, un amestec între temple vechi și blocuri noi de sticlă și oțel. Oamenii de aici sunt conectați la tehnologie dar nici nu și-au uitat tradițiile. Mâncarea mongolă este destul de grea, majoritatea preparatelor se bazează pe carne (oaie, cal sau vită) în cantități și porții foarte mari.

Bogza Alexandra: Ce sfaturi sau paşi aveţi pentru cei care au ideile şi voinţa de a schimba ceva, dar nu ştiu de unde să înceapă?

Dacioţii: Un lucru important este să fie sinceri și deschiși, mai ales cu ei înșiși. Ar fi bine să înceapă cu lucruri simple și să aibă răbdare. Nu în ultimul rând, să gândească pozitiv, să aibă puterea de a se adapta și de a trece peste obstacole.

Interviu de Alexandra Bogza

Taguri

Arhiva