Fetiţa care se juca de-a Dumnezeu (O părere)

Distribuie!

de Larisa Iordache

Cu ce tragere de inimă se poate apuca un ateu de acest roman? Cu câtă ardoare poate lectura un intelectual ajuns în deplina sa maturitate o carte în care, pare-se, vorbim despre fetiţe drăgălaşe, îngeraşi şi fluturaşi? Acestea erau gândurile care îmi tot apăreau involuntar, la vederea coperţii, care arată aşa:

fetita

Nu ştiam cum să reacţionez, ce să cred. Începea să sune ca o dezamăgire. Autorul de aici se întâmplă să fie autorul meu preferat din lista celor din România. Am spus totuşi, că pentru a-i putea trimite un mail să îi explic ce a făcut greşit, ar trebui mai întâi să citesc cartea. Cu un aer superior, am zis să îi ofer omului o şansă. Ochii mei se îndreptau pe foile scrise cu tact, în timp ce îmi tot spuneam că asta e, a avut cărţi bune până acum şi gata. Asta până am trecut de primele rânduri...

Culmea, nu vorbim de vise şi îngeraşi, vorbim de drama trăită de două fiice, în mod diferit, atunci când mama lor este forţată de împrejurări să plece să lucreze în străinătate. Deşi accentul este pus pe fiica cea mică, ambele sunt marcate comportamental privind lipsa mamei, ambele trec prin trăiri emoţionale exprimate diferit, descrise de autor într-un mod izbitor de asemănător cu ce vedem azi, printre cunoştinţele noastre. În paralel, este prezentată şi situaţia mamei, dincolo de teritoriul românesc, care face eforturi semnificative pentru a trimite bani acasă. Faptul că nu este lângă familia ei, că nu mai simte atingerea unui bărbat, că nu se mai simte dorită, sunt aspecte peste care învaţă să treacă, nu foarte uşor. Este imaginea femeii din România anilor postcomunişti, imagine care, de la începutul anilor `90 a început să se extindă atât în zonele urbane, cât şi în cele rurale. Este un fenomen social îngrijorător, care dezumanizează chipuri, dezbină familii, încurajează stereotipuri.

Nu vă spun ce se întâmplă la final, nu pentru că nu vreau să desluşesc mistere, ci pentru că meritaţi să rămâneţi cu gura căscată, cu ochii pironiţi în tavan, încercând să reluaţi firul epic pentru a vă da seama ce s-a întâmplat. Eu nu am să vă privez de acest sentiment.

În concluzie? Da, Dan Lungu a reuşit din nou să facă dintr-un moment epic, un spectacol lecturabil încărcat de drame inspirate din lumea reală, la care se adaugă umorul unic. Sper că v-a plăcut „trailerul” meu - vă asigur că nu-i mai bun decât cartea!

Sursa foto: wikimedia.com

Taguri

Arhiva

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*