de Alexandra Nadane
Întotdeauna m-am întrebat ce îi determină pe pe doi oameni care se confruntă cu o aceeași suferință să ajungă să reacționeze radical diferit: una o primește cu pace, iar alta se revoltă până la ultima suflare.
O cunoștință mi-a recomandat filmul „Sub aceeași stea” (SUA, 2014), după nuvela cu același nume de John Green. La scurt timp după discuție am mers să-l văd, împreună cu câțiva prieteni. Filmul prezintă povestea emoționantă a lui Hazel Grace, o adolescentă americană care se luptă din copilărie cu un cancer tiroidian. Părinții se străduiesc să-i fie alături, iar frecventarea unui grup de sprijin pare soluția care să-i distragă atenția de la problema pe care o are.
Deși la început nu este deloc încântată de idee și refuză să vorbească despre asta, faptul că îl vede pe alt adolescent, Augustus Waters, povestind cu zâmbetul pe buze despre cum s-a vindecat de un cancer care se răspândise prin tot corpul o face să prindă curaj.
În scurt timp cei doi se îndrăgostesc și totul începe să prindă culoare. Fiecare are un motiv suficient de puternic pentru a merge mai departe, iar crizele sau vizitele la urgență sunt o ocazie de susținere reciprocă.
Hazel și Augustus își trăiesc dragostea intens, cu promisiunea că vor fi împreună până când moartea îi va despărți. Într-o zi, lui Hazel i se face rau si ajunge la spital, unde rămâne câteva zile sub observații. În acest interval de timp, Augustus află că boala lui a recidivat și se răspândește rapid la toate organele. Știind cât de mult o va afecta pe Hazel această veste, el preferă să nu-i spună nimic și să o sprijine în continuare, ignorându-și propria suferință.
O criză dramatică și un telefon disperat de ajutor primit în miez de noapte îi prilejuiesc lui Hazel Grace aflarea adevărului. Momentul în care Augustus ajunge în cărucior face ca rolurile să se schimbe, ea fiind acum cea care oferă sprijin și încurajare.
Frica de moarte și refuzul de a crede că există ceva dincolo de ea îi aduce în situația de a încerca să o banalizeze. Cu câteva zile înainte să moară, Augustus o roagă pe Hazel să scrie un discurs pentru înmormântare și le cere prietenilor să facă o scenetă cu funerariile lui. Sceneta se joacă apoi într-o biserică protestantă din apropierea locuinței lui. Fiecare dintre prieteni are un rol, iar el asistă la propria înmormântare. La sfârșit le mulțumește că totul a ieșit așa cum trebuie și se întoarce acasă, cu impresia că i-a trecut frica.
Într-una din diminețile următoare Hazel primește vestea că Augustus a murit. Plânge, se revoltă, iar filmul se încheie cu imaginea oamenilor prezenți la mormântul lui, care vorbesc și se poartă ca și cum Augustus ar fi dispărut pentru totdeauna, ca și cum întreaga lui persoană ar fi devenit nimic, ca și cum toate relațiile de dragoste ale acestuia ar fi dispărut. Un „I do”, răspunsul consacrat în ceremonia protestantă de căsătorie, din partea lui Hazel nu înlătură sentimentul neantului care înghite dragostea.
Într-adevăr, nu e ușor să fii bolnav de cancer și e greu să trăiești cu ideea că ai putea să mori în orice clipă. Am cunoscut multe persoane afectate de această boală, dar cel mai mult m-a impresionat doamna Mioara Grigore, mamă a cinci copiii, Maria, Antonie, Iustina, Macrina și Nectarie, dintre care unul are sindrom Down, care se luptă de câțiva ani cu această suferință. Acum are metastaze peste tot, iar doctorii nu-i dau prea multe șanse. Are dureri foarte mari, dar este un ocean de bucurie. Întâlnirea noastră a fost întâmplătoare și cu toate că citisem un interviu impresionant despre viața și familia dumneaei, mă așteptam să văd o persoană tristă, fragilă, marcată de suferință, dar am găsit exact opusul: o femeie puternică, o prezență caldă, plină de blândețe, o persoană vie, care îi inspiră și îi încurajează pe cei din jurul ei. Eu m-am dus cu sfială să o încurajez puțin, iar dumneaei m-a îmbrățișat și când a auzit că am pe cineva apropiat care suferă de aceeași boală, m-a încurajat și m-a întărit de 5 ori mai mult decât încercasem eu inițial.
Cartea pe care a scris-o, „Cancerul, dragostea mea”, a încurajat mulți oameni bolnavi. Când o vezi pe doamna Mioara nu poți să nu te întrebi de unde vine această forță.
Răspunsul ei e cât se poate de limpede și e scris în carte: „Şi urlam, şi mă apucase urletul către Dumnezeu într-un moment absolut deloc demn, într-un moment şi într-un spaţiu aproape de neconceput: într-o cabină de duş, în care aveam să realizez că degeaba, absolut degeaba aş fi trăit lângă copilaşii mei dacă n-aş fi trăit în primul rând pentru şi în Dumnezeu.”
Un comentator al cărții o consideră cel mai frumos roman de dragoste post-decembrist. Este o carte despre dragostea care nu moare: față de soț, Viorel, față de copii și mai ales față de Dumnezeu – să îl citez pe acest bloger, „care, iubind-o, i-a dat întâlnire Mioarei exact acolo unde omul (oricare dintre noi) se așteaptă mai puțin: în boala și suferința ei/lui.”
Doamna Mioara știe că dragostea nu se oprește la pragul acestei vieți, ci merge în veșnicie, că despărțirea sufletului de trup nu pune stavilă sufletelor.
[…] Citeşte restul articolului pe GEN 90 […]