Aferim, sau cum să râdem când e de plâns

Distribuie!

de Larisa Iordache

Înainte de a vă povesti cum a fost la film, am să recunosc de la început faptul că am terminat Facultatea de Sociologie. Pentru unii poate este doar un fapt statistic, pentru alţii este punctul cheie al întregului discurs. Fără să vreau, probabil am văzut acest film din perspectiva cu care am învăţat să văd orice fenomen social care mă înconjoară. Voi, desigur, puteţi analiza această peliculă din orice alt punct de vedere.

Sala a fost plină. Am fost pe la ora 18:00 să îmi iau bilet, pentru că urma să beau o cafea în zonă şi eram sigură că rămân fără. Am ajuns la ora 19:40, toate biletele erau vândute. A fost şi premieră ce-i drept. Aştept la o coadă infernală, unde oamenii se îmbulzesc să ajungă primii în faţa uşii.  Hai să nu zicem un „aşa-s românii noştri”, dar serios că în altă parte aşa ceva nu am văzut - cel puţin până acum. Aşa o dorinţă arzătoare să fii primul care aşteaptă la o coadă, care oricum se îndreaptă în acelaşi loc… bate orice fel de judecată! În sfârşit, ajungem în faţa sălii, un tânăr întreabă stupefiat care este capacitatea sălii de cinema. Răspunsul vine imediat: 729 de locuri. Oameni diferiţi şi de vârste diferite. Se pare că vestea noului film românesc a ajuns la urechea multor categorii sociale.

Filmul începe cu discuţia între personajele principale, călare pe cai, înfăţişând un peisaj dobrogean parcă uitat de lume şi neexplorat de maşinăria umană. Filmul este alb-negru. Cei doi au meseria care astăzi cred că ar fi tradusă ca recuperatori?! Cred. În fine, rolul lor este de a-l găsi pe fugarul care a fugit din curtea boierului la care era rob, de a-l aduce înapoi pentru a fi pedepsit. Nu ţin minte de obicei numele personajelor, dar vă spun că pe boier îl cheamă Iordache (este şi numele meu de familie, haha :) ). Drumul în sine până la găsirea inculpatului aduce noi lămuriri cu privire la perioada 1835 din Ţara Românească, pentru că, ce pare la început o discuţie amicală, de trecere a timpului, sunt învăţăminte, stereotipuri şi modele de gândire care arată o oglindă a societăţii de atunci. La această oglindire participă şi vocabularul specific, extrem de amuzant pentru români, banal pentru necunoscători. În limbaj sunt incluse şi fraze turceşti, actorul afirmând ulterior, că i-a fost extrem de greu să memoreze toate replicile, mai ales că nu ştia ce înseamnă fiecare.

În a doua parte a filmului, în care intervine ţiganul fugar, se prezintă într-un mod tragi-comic situaţia ţiganilor în ţara noastră, încă de la aceste începuturi. Vorbim despre exploatarea romilor într-o ţară care încă nu a cunoscut o legislatură puternică, Regulamentul Organic fiind doar un aspect care se dorea aplicat, finalizat câţiva ani mai târziu. Cu toate acestea, situaţia ţiganilor nu era mai strălucită decât acum: într-o discuţie cu un preot, zapciul (personajul însărcinat cu recuperarea fugarului), îl întreabă pe acesta dacă „ţiganii e oameni”, sau nu provin din diavol. Toată discuţia cu preotul are o notă de amuzament, asta în principal datorită limbajului, dar mesajul transmis ne arată că oricât ne place să credem că am evoluat, situaţia e de fapt un pic mai tristă. La final, co-regizorul spunea că a durat aproximativ doi ani toată documentarea, în jur de 28 de zile filmările. Da, ne bucurăm, dragi regizori, că aţi acordat atenţie la ce trebuia. Fără niciun strop de ironie.

Finalul este închis, nu ne lasă să sperăm la altceva, dar, după ce îl veţi vedea, veţi înţelege că orice altă finalitate ar fi fost banală. Acestea fiind spuse, este important să menţionăm şi reacţia publicului: s-a râs, s-a tăcut, iar luminiţele de la check-in-uri, din fericire, au lipsit. Totul bine. Vizionare plăcută!

Sursa foto: wikimedia.com

Taguri

Arhiva

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*