– „Psssst… ce ți-a adus Moș Nicolae?
– O mașinuță cu telecomandă…
– Dar ție ce ți-a adus?
– Un joc pe calculator…”
În dimineața zilei de Sf. Nicolae, toți copiii se întreabă unii pe ceilalți ce le-a adus Moșul. La școală, dialogul acesta se repetă de multe ori pe parcursul întregii zile.
Îmi aduc aminte de primul meu Moș Nicolae. Aveam 6 ani și eram în clasa I. Școala din satul meu era o clădire mică, cu doar două încăperi: una era cancelarie, iar cealaltă era o sală de clasă. Aici învățau cei 20 de copiii ai satului, câte 5-6 în fiecare an școlar, de la clasa I la a IV-a. Țin minte că în clasa a III-a erau doar două fete.
Nu era ușor să fii învățător în sat la noi. Trebuia fie să faci naveta din oraș, fără să primești vreun ban în plus, fie să-ți găsești o gazdă în sat. Dat fiind faptul că ambele variante presupuneau niște renunțări, puțini erau cei care doreau să vină să-i învețe carte pe copiii de la țară.
Sala de clasă era una obișnuită, dar tabla se împărțea cu creta în patru părți, astfel încât elevii din fiecare an erau atenți și copiau de pe tablă ceea ce se afla în partea destinată lor. Îmi amintesc că, în clasa I, pe 5 decembrie, învățătoarea ne-a strâns pe toți în clasă și, după ce am făcut rugăciunea de la sfârșitul orelor, a început să ne povestească viața Sfântului Nicolae și ne-a spus să fim cuminți, pentru că a doua zi Sfântul Nicolae ne va face o bucurie. Cu toate că primisem o educație creștină în familie, părinții noștri nu ne-au spus de Moș Nicolae pentru un motiv foarte clar: niciodată nu avea ce să ne lase în ghete. În general, oamenii din sat erau mult prea săraci pentru a-și permite daruri de Moș Nicolae, situație pe care doamna învățătoare o cunoștea îndeaproape.
A doua zi am venit cu toții la școală, nerăbdători și curioși. Nu știu de ce – de fapt acum știu, era prezența Sfântului Nicolae, dar atunci nu știam – era o bucurie aparte și un zâmbet pe chipurile tuturor, care parcă prevestea un miracol. Doamna învățătoare ne aștepta în fața ușii închise și, înainte să ne lase să intrăm în clasă, ne-a rugat să mergem la cișmeaua din fața școlii și să ne spălăm pe mâini. Când ne-am întors, doamna era în fața clasei. Am rostit împreună „Tatăl nostru”. După ce ne-am așezat, ne-a arătat punga de turtă dulce din dulap, pe care Moșul o așezase acolo pentru noi. Mi-aduc aminte de uimirea de pe chipurile noastre: cu toții ne întrebam cum de a trecut Sfântul prin acele uși închise cu lacătul și a lăsat dulciuri pentru noi.
Nu-mi amintesc alt Moș Nicolae din copilăria mea, dar, de atunci, am rămas mereu cu o recunoștință față de Sfântul Nicolae. Ceea ce am simțit la 6 ani, dincolo de bucuria pentru turta dulce, a fost faptul că Sfântul Nicolae ne iubește pe noi, copiii.
Mai târziu, am simțit recunoștință și față de gestul doamnei învățătoare, deoarece am înțeles că întâmplarea de mai sus a fost o împletire a iubirii Sfântului cu dragostea dascălului față de elevii săi. Și cred că toate lucrurile frumoase se împlinesc după această metodologie: Dumnezeu ne iubește și iubirea Sa creează prilejuri în viața pentru a lucra binele, iar oamenii sunt deschiși și acceptă această invitație, folosindu-se în lucrarea lor de calitățile și abilitățile pe care le au. Experiența, dar mai ales experiența pe termen lung, arată că lucrurile făcute în colaborare cu Dumnezeu ies bune și frumoase, iar cele făcute împotriva Lui aduc tristețe, durere, neîmplinire.
Din păcate, de fiecare dată de Sfântul Nicolae am regretul că am pierdut orice legătură cu doamna învățătoare. Este o restanță pe care o am de ani de zile. Aș dori ca anul acesta Sfântul Nicolae să-mi fi pus în ghetuțele inimii puterea de a o căuta și de a-i mulțumi pentru a ne fi dăruit, la 6 ani, pe Sfântul Nicolae.
Sursa foto: Facebook
