„Hush little baby, don’t say a word
And never mind that noise you heard.
It’s just the beasts under your bed,
In your closet, in your head” (Metallica, Enter Sandman)
Cu toţii avem fobii. Chiar dacă unele par prosteşti, chiar dacă unele sunt de-a dreptul grave, fobiile umane sunt bazate pe o frică iraţională, gravată undeva în adâncul inconştientului. Spun inconştient, deoarece dacă am fi conştienţi de cauzele acestei frici, nu ar mai fi o frică iraţională. Frica raţională este o reacţie firească a organismului uman în faţa unei primejdii pe care fiinţa umană o conştientizează ca fiind una care îi depăşeşte puterea de a o combate. Frica iraţională, spre deosebire de cea anterior menţionată, se bazează pe acelaşi fior de groază provocat de prima, însă fără o cauză bine determinată, care pentru un alt om poate părea de neconceput. Fobiile sunt, fără îndoială, extrem de variate. Fie că vorbim de frica de înălţime, de întuneric, de aglomeraţie sau de singurătate, acestea au un numitor comun: imprevizibilul, majoritatea fiind o frică de necunoscut, de neştiinţa evenimentelor din viitorul apropiat.
Frica de necunoscutul din întuneric este ideea explorată de cei de la Iron Maiden în Fear of the dark, în care protagonistul îşi recunoaşte fobia doar din momentul în care se simte urmărit. Nesiguranţa dată de schimbarea luminii şi de diversele sunete pe care le aude în întuneric oferă o senzaţie de hăituială, lucrul cel mai terifiant al nictofobiei. Modul prin care se încearcă o conştientizare a fantasmelor, oferind motive verosimile, precum filmele de groază sau diversele poveşti cu personaje malefice, duce cu gândul la Enter Sandman al celor de la Metallica, unde cântecul de leagăn este adaptat situaţiei psihologice, motivând spaima provocată de halucinaţii, aceeaşi idee fiind reluată şi de cei de la Iron Maiden:
„The unknown troubles on your mind Maybe your mind is playing tricks You sense, and suddenly eyes fix On dancing shadows from behind”Onorând memoria lui Alfred Hitchcock, cel care a oferit pentru prima oară o definiţie a MacGuffin-ului, trebuie neapărat să ne ducem cu gândul la filmul care a fost desemnat de mulţi critici drept cel mai bun din toată cariera sa: Vertigo. Acrofobia, sau frica de înălţime, de care suferă personajul principal, John ’Scottie’ Ferguson (interpretat de celebrul actor al secolului XX, James Stewart), şi senzaţia de vertij ce o însoţeşte, sunt însuşi MacGuffin-ul peliculei lui Hitchcock. Motorul întregii acţiuni, al planului pus la cale de către fostul său coleg de facultate, şi al căderii în gol, plănuită de cel înainte menţionat, este această frică ce îl caracterizează pe Scottie în urma unui tragic accident din timpul unei urmăriri pe acoperişurile din San Francisco, însă care este menţionată doar în primele minute ale filmului. În acest caz, fobia devine un mijloc de manipulare, deoarece presupune o situaţie care apelează la spaima iraţională a omului.
Am lăsat la urmă mostra de literatură, deoarece reprezintă cea mai reuşită descriere a unei fobii, una care deşi nu este conştientă, simplul gând la ceea ce presupune va pune un nod în gât tuturor ce vor citi aceste rânduri. Vorbesc, desigur, despre povestirea lui Edgar Allan Poe, Îngropat de viu, care descrie chiar prin titlu una dintre cele mai teribile temeri ale omului. Limbajul lui Poe, indiscutabil – un maestru al suspansului şi al groazei, descrie în cele mai mici şi mai terifiante amănunte ce presupune acest timp de moarte, un soi de fobie cumulată: frică de întuneric, frică de singurătate, frică de o moarte lentă, şi în mod special inutilitatea morţii, care vine absurd în acel moment în care protagonistul (ce suferea de catalepsie, o boală care dădea suferindului rigiditatea morţii, fără ca acesta să fi fost cu adevărat decedat) simte că ar putea să îşi continue viaţa. Momentul fatidic al morţii nu ne este cunoscut, dar în momentul în care ne realizăm ultimele clipe, groaza şi dorinţa nebună de a nu călca pragul necunoscutului devin imense.
George Carlin afirma ludic într-unul dintre celebrele sale sketch-uri: „People don’t mind being dead. Being dead is great. But getting dead…nobody wants to get dead.” Într-adevăr, putem spune că nu frica de moartea propriu-zisă e cea care ne îngrozeşte, ci mai mult ne înspăimântă momentul în care suntem surprinşi de aceasta. Putem spune ,aşadar, că toate aceste fobii devin cumva o frică de viaţă, de lucrurile care ne înconjoară zi de zi, o teamă iraţională marcată de imposibilitatea de a prezice ceea ce ni se va întâmpla. Ţi-e frică de necunoscut şi ţi-e frică de ceea ce ai putea găsi îndărătul mantiei sale de întuneric, iar dacă îţi creezi o existenţă bazată pe această teamă, îţi va fi frică să trăieşti.
Sursa foto: Wikimedia.org
