de Bobei Raluca
„Eu, motanul”, este un roman scris de autorul japonez, Natsume Sōseki. Acțiunea se petrece într-o perioadă în care Japonia trecea prin numeroase schimbări (Era Meji), în urma unei revoluții industriale și în timpul războiului ruso-japonez. În aceasta perioadă Japonia își pierdea din individualismul său, iar cultura europeană începea să pună amprenta pe cultura asiatica. Însă nu contează foarte mult detaliile contextuale, deoarece nu au o influență foarte mare asupra subiectului acestui roman.
„Eu, motanul” este o carte simpatică, al cărei titlu poate părea copilăresc, însă, în acest caz aparențele înșală. Cartea este destul de stufoasă, are în jur de 650 de pagini. Am citit-o, însă, pe nerăsuflate. Am preferat-o în locul unei comedii, ori a vreunui serial, prin simplul fapt că era extrem de amuzantă. Este o carte satirică, ironică și cu unele doze de filosofie. Acțiunea cărții are loc, în mare parte în casa familiei profesorului Kushami și este relatată de motanul familiei, care nu are nume. Acesta își urmărește stăpânul și apropiații acestuia, încercând să deslușească misterele comportamentului uman, cu scopul de a deveni expert în psihologia umană. Prin această carte, Natsume Sōseki reușeste să pună într-o altă lumină comportamentul uman prin simplul fapt că reliefează și analizează obiceiuri extrem de banale, pe care oamenii, le ignoră de obicei și ajunge la concluzii pe atât de surprinzătoare cât și reale.
Cartea mi-a amintit de piesele lui Caragiale, întinsă pe mai multe pagini, cu o doză aparte de originalitate. Personajele, uneori ridicole, sunt ironizate de autor. Profesorul Kushami poartă cu el mereu câte o carte pe care în secret o deschide foarte rar și de multe ori ajunge pe post de pernă. Kushami nu este foarte iubit de vecini și are câțiva prieteni care îl vizitează destul de des. Unul dintre ei este Meitei, un personaj care deși, apare de foarte multe ori, nu se știe exact ce este adevărat despre el și ce nu, deoarece suferă, într-o măsură destul de mare de mitomanie. Kangetsu, un fost elev al profesorului, cu o multitudine de talente, pe tot parcursul cărții, își dă doctoratul, schimbând ideea lucrării de câteva ori și de la studiul sinuciderii ajunge la „lustruriea bilelor de sticlă”. Se produce o încurcătură iar acesta din urmă, ajunge aproape căsătorit, fără ca măcar să știe, cu fata unei familii bogate, care locuia alături de casa profesorului.
Din păcate, personajele, întâmpările și dialogurile absolut ridicole sunt prea multe pentru a fi descrise în câteva pagini. Totuși, în urma acestor întâmplări, motanul ajunge la multe concluzii, care, de cele mai multe ori au un strop de adevăr. Pieptănatul, coafurile ori pregătirea mâncării în diverse feluri, obiceiuri inventate numai din plictiseală și care, în final, nu aduc niciun beneficiu, decât pierderea timpului. „I-am auzit pe mulți remarcând cu invidie, privindu-mă, că viața mea trebuie să fie simplă și ușoară, dar adevărul este că, dacă asta și-ar dori, nimic nu i-ar împiedica s-o obțină. Nu i-a pus nimeni să se agite cu hainele, mâncarea sau tunsorile. Ce-și face omul cu mâna lui…”. Vestimentația din timpul zilei a femeilor, care acoperă tot corpul, iar în timpul nopții descoperă cât mai mult, comportamentul din băile publice, unde oamenii scapă de haine, de presiunea socială și se comportă asemenea unor animale, deciziile oamenilor de a-și stabili diverse proprietăți asupra cărora teoretic nu au niciun drept, constanta căutare a egalității, deși aceasta este imposibil de atins, tocmai din cauza naturii umane. Acestea sunt puține dintre obiceiurile pe care motanul le analizează într-un mod ironic, subliniind uneori, cât de iraționale și ridicole sunt unele dintre ele. Deși, aparent preocupat de lucruri nesemnificative, reușește să reliefeze cu remarci acide și înțepătoare, trăsăturile specifice carecterului uman. Și poate oferă o perspectivă un pic diferită față de ceea ce am fost obișnuiți să vedem până acum.
Sursa foto: Cartepedia.ro
