Despre „Ultima gară”

Distribuie!

Nu urmăresc să scriu o recenzie, încerc doar să găsesc cuvintele potrivite pentru impactul pe care l-a avut asupra mea filmul „Ultima gară”, pentru ca vreau să vă împărtăşesc emoţia unei poveşti reale şi să vă spun că nu trebuie să rataţi această ecranizare, trebuie să o vedeţi, să cautaţi să o înţelegeţi şi mai ales să o simţiţi.

Mă îndoiesc că există oameni care să nu fi auzit de Tolstoi. Marele Lev Nicolaevici Tolstoi  care a îmbogăţit nu doar Rusia ci întreaga lume prin moştenirea sa literară.  Ştiu că sunt mulţi cei care au încercat să citească „Război şi pace”,  la fel cum sunt mulţi cei care s-au îndrăgostit de literatura rusă descoperind povestea cutremurătoare a Anei Karenina.

Dar ce realitate se află în spatele operelor, a filozofiei sale, a „tolstoismului”, a vieţii şi mai ales a morţii marelui romancier?

Un scriitor american, Jay Parini, reconstituie în cartea sa, „The last station”, ultimul an din viaţa marelui Lev Tolstoi, cel care, îndrăznesc să spun că a înţeles iubirea aşa cum, la o distanţă de circa jumatate de secol, a înţeles-o al nostru Marin Preda: „Dacă dragoste nu e, nimic nu e”.

După nouăsprezece ani, în 2009, apare ecranizarea cu acelaşi nume în regia lui Michael Hoffman.

„Tot ceea ce ştiu, ştiu doar pentru că te iubesc.”  (Lev Tolstoi)

Aşa începe filmul care mi-a arătat, în mai puţin de două ore, mai mult decât ultimul an din viaţa lui Lev Tolstoi. Un film care impresionează nu doar prin acurateţea biografică ci şi prin firescul întâmplărilor, prin rezistenţa unui geniu şi a unei iubiri duse la extrem în faţa nemulţumirilor, a grijilor şi a neîmplinirilor.

Gloria sa universală, frământările în legătura cu opoziţia dintre statutul său social şi sărăcia în care trăia poporul marchează ultima parte a vieţii scriitorului.

Tacita luptă dintre Sofia, cea care i-a fost alături jumătate de secol, dăruindu-i treisprezece copii, şi Certkov, asistentul şi bunul prieten al lui Tolstoi, crează o atmosferă insuportabilă, o tensiune care îl determină pe scriitor să plece de acasă cu foarte puţin timp înainte de a se îmbolnăvi.

Pornind în căutarea înţelepciunii supreme şi regăsindu-se printre oamenii simpli, Tolstoi renunţă la averea sa, la familie şi la statutul social în favoarea a ceea ce s-a numit „tolstoism”.

Este interesant de urmărit şi povestea inocentului Valentin, unul dintre asistenţii lui Lev Nicolaevici, un romantic adept al „tolstoismului”.

Am văzut printre scenele filmului, printre replicile personajelor  şi mai ales în realităţile care stau la baza poveştii, că este susţinută ideea că nu putem înţelege o operă despărţind-o de creatorul acesteia. 

M-a impresionat, dincolo de toate, dragostea incontestabilă dintre Lev Nicolaevici şi Sofia Andreevna, dragostea frenetică, complexă şi dureroasă care i-a unit până-n cea din urmă clipă.  Şi care a învins în lupta cu toate diferenţele, inclusiv cea de vârstă şi de viziune asupra lumii.

Impecabila lor comunicare ni se arată pe tot parcursul filmului iar verificarea neîntreruptă a iubirii soţului ei, nesiguranţa care nu a disparut odată cu vârsta, se pot vedea încă din prima scenă a filmului când Sofia intră în camera în care dormea al ei Liovocika şi, înghesuindu-se lângă el în pat, îi ridică mâna pe umarul ei de fiecare dată când aceasta îi cade.

Vă las o frumoasă replică din film, răspunsul lui Lev Tolstoi la întrebarea: „îţi iubeşti soţia?”

„Vezi tu? Când o curtam pe Sofia, era atât de tânără şi de pură, încât părea imposibil s-o pot avea vreodată. Nu voiam să-i spun ce simţeam şi totuşi nu voiam să-i spun nimic altceva. Aşa că i-am scris mai multe scrisori şi am întrebat-o dacă ar vrea să le descifreze. La început era nedumerită, credea că era un fel de joc. Aşa că i-am dat un indiciu. Un singur indiciu.

Primii doi de T, i-am spus, sunt de la  tinereţea ta. Atât i-am spus. Şi atunci...s-a întâmplat cea mai mare minune. Pur şi simplu a rostit fraza: Tinereţea ta şi dorinţa de a fi fericită îmi amintesc cu cruzime ce varstă am şi cât de imposibil îmi este să fiu fericit. Întreaga frază. Fraza mea. De parcă mi-ar fi ghicit gândul. În acel moment am ştiut amândoi că vom fi mereu împreună. Iar în primii caţiva ani am fost incredibil, dureros de fericiţi.”

Lupaşcu Daniela

Sursa foto: wikimedia.org

Taguri

Arhiva