„N-am văzut”, „e greu”, „nu mi-am dat seama” și multe alte fraze. Și nu că ar fi imposibil să-ți dai seama de anumite lucruri, ci pur și simplu e mai ușor să spui acele cuvinte care te scutesc de dificultatea de a-ți lua responsabilitatea asupra faptelor tale. E mai ușor și mai comod să spui că nu poți, decât să admiți că nu vrei.
Urăsc situațiile când lași răspunsurile fix sub nasul cuiva și te întreabă lucruri pe care le-ar găsi citind, documentându-se. Este uluitor cât de proastă devine părerea despre o astfel de persoană. Și dacă îl/o întrebi de ce nu citește, spune simplu „Dar nu scria”, ca și cum tu ești cel cu probleme, că tu vezi fantasmele scrise sub nasul lui. Dezgustător, ce pot spune!
Altă situație aiurea este cea din discuțiile despre îngrășat. Sunt o persoană foarte slabă. Și asta nu pentru că așa m-am născut, ci pentru că fac sport aproape zilnic și pentru că, oricât de obosită aș fi, îmi fac mâncare sănătoasă. Și nu e deloc greu după o perioadă, când ajungi să te obișnuiești cu programul. Dar dacă nu ai ambiție, dacă nu vrei, e mult mai comod să spui că nu poți, e mult mai comod să mănânci fast-food și să stai pe canapea, în fața televizorului, decât să-ți gătești și să ieși să faci mișcare. Dezgustător, ce pot spune!
Mizeria din jurul nostru. În vacanță, la mare. Coșuri de gunoi în spatele celor 6 rânduri de șezlonguri, să nu te deranjeze mirosul, dar la care poți ajunge ușor. Ca să fie drăguți, băieții de la închirieri umblă din oră în oră și cu sacul să strângă de la putori mizeria de sub mese și scaune. Chiar și atunci, vezi pe câte unii cu o lene demnă de omul leneș cu via și vulpea cu puii care abia se mișcă să-și ia mizeria, ba chiar se așteaptă să intre ei pe sub scaune să strângă. Vrem curățenie, dar se pare că ne e greu să ne deplasăm pentru a o păstra. Dezgustător, ce pot spune!
Replica „nu găsesc nimic de muncă” este, iarăși, atât de des folosită în ziua de azi, încât ajunge să te zgârie pe creieri. Ai încercat să faci ceva? Sau vrei să vină cineva să te angajeze. Dacă vrei să muncești cu adevărat, cauți, te interesezi, faci mai multe lucruri mărunte care contează, te implici în acțiuni de voluntariat, în asociații studențești și, cumva, la un moment dat, se va întâmpla și minunea – ai să lucrezi și o să fii și plătit pe măsura muncii tale.
Când aud studenții că se vaită că nu au de muncă și că peste tot se cere exeriență, mă tot gândesc la poveștile cu Feți-Frumoși la care par a se raporta în permanență. Este, într-adevăr, trist când vezi că încă nu au trecut de perioada copilăriei în care totul se întâmpla ca prin minune. Comoditatea de a aștepta ca o slujbă să pice din cer este dezgustătoare, ce pot spune!
„A fost greu la examen”, este o altă replică dezgustătoare. „Mi-a dat notă mică că avea ceva cu mine”, „au fost subiectele grele”. Măi să fie! Dar dacă te apucai tu de învățat mai din timp și studiai serios, oare mai erau la fel de grele subiectele acelea? Dacă scriai chiar tot ce știai despre subiect, mai erau grele subiectele acelea? Nu. Asta pentru că este mai comod să spui că nu era posibil să înveți/citești decât să înveți/citești propriu-zis.
Mă tot uit cum sunt acuzați profesorii și cei de la conducerea țării că pică la Bac pe capete, însă nimeni nu realizează că, dacă elevii s-ar strădui să citească măcar tot atâtea ore cât petrec pe Facebook sau prin cluburi, toată lumea ar trece cu note respectabile. Facultățile se bat pe studenți pentru că pur și simplu nu mai există interes să continue cu studiile superioare din moment ce e mai comod să stai acasă pe banii mamei și ai tatei decât să muncești, să înveți, să ai concureță, să lupți pentru un vis. Mă dezgustă, ce pot spune!
Îmi aduc aminte cum, pe la 7-8 ani o luam pe vară-mea care e cu 4 ani mai mică decât mine și plecam de nebune toată ziua, ne cățăram în toți copacii, săream toate gardurile și picam cu bicicletele de ne juleam; la două zile apărea bubă nouă, nici nu apuca cealaltă să se vindece. La 4-5 ani încă vezi copiii purtați în cărucioare, nu știu să se cațere într-un copac, nu mai zic să sară un gard, la 10 ani încă nu știu să meargă pe două roți, însă știu să butoneze laptop-uri, tablete și telefoane de ultimă generație. Este mai comod și mai sigur, însă este trist că ei nu vor avea niciodată amintirile pe care le aveam noi. Ce vor avea să-și amintească? Cum se jucau CandyCrush sau FarmVille? Să fim serioși! Comoditatea părinților va crea numai mici monștri ahtiați după tehnologie, fără amintiri, fără copilărie. Dezgustător, ce pot spune!
Lumea se duce de râpă. Devine din ce în ce mai alarmantă situația. Puțini mai știu să se mai distreze, și mai puțin știu să aprecieze vârsta tinereții, cea în care ne formăm ca oameni. Sunt „uau!” cei care iau note mari și cei ce reușesc în viață, asta doar pentru că ei nu sunt comozi, pentru că ei luptă cu viața, cu tot ce le stă în cale, pentru că ei își permit să aibă vise, să aibă idealuri pentru care să lupte să le ducă la bun sfârșit. Totul e să vrei.
