Ce (mai) face Biserica?

Distribuie!

de Alexandra Nadane

De câteva zile sunt la Putna. Am venit împreună cu unul dintre fraţii mei, care nu a mai fost niciodată, şi, arătându-i împrejurimile, am ajuns şi în cimitirul mănăstirii. E un loc foarte frumos, cred că cel mai liniştit dintre toate. L-am vizitat de multe ori şi de fiecare dată când intram mergeam prima dată la mormântul maicii Benedicta – doamna academician Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Mă simt foarte aproape de această mare personalitate a culturii noastre, aşa că îmi e foarte drag să petrec câteva clipe lângă mormântul ei. Însă acum am descoperit un mormânt nou, pe care erau aşezate câteva coroane. Pe crucea la umbra căreia pâlpâia încet lumina unei candele, era menţionat numele Părintelui Serafim. În urmă cu două luni a murit Părintele Serafim, un părinte care a stat 16 ani imobilizat la pat, în urma unui accident care s-a petrecut când avea 15 ani. Nici mâinile nu și le putea mișca.

Pe Părintele Serafim îl cunoşteau mulţi oameni. Participa adeseori la slujbe, în sărbătorile mari, stând întins în patul său, având întotdeauna o stare de pace, în ciuda suferinţei sale.

Despre cum a primit această suferinţă şi despre cum a stat mereu aproape de Dumnezeu prin rugăciune, spovedanie şi împărtăşanie, Părintele spunea, într-un interviu acordat revistei Familia Ortodoxă: „A lucrat şi mila Domnului să văd că este mai de folos să fiu bolnav, şi Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru această încercare. Eu cred că, atunci când îngăduie Dumnezeu o cruce, o îngăduie cu măsură – şi a îngăduit-o şi la mine cu măsură, căci uneori, când ziceam că nu mai pot, veneau aşa, alinări, dintr-o dată.

Am privit boala ca pe o binecuvântare şi, pe parcurs, am ajuns la concluzia că mai mare bucurie am avut în boală decât atunci când eram sănătos. Când eram sănătos, nu aveam bucuriile sufleteşti pe care le trăiesc acum.
Ca să te poţi mântui, trebuie să ai în gând că trebuie să te nevoieşti, trebuie să pui preţ pe sfinţenie, trebuie să te gândeşti că păcatul este urâciune înaintea lui Dumnezeu şi trebuie să lupţi să-l părăseşti, să te nevoieşti ca să-l elimini din viaţa ta.

Dar asta nu se poate face de unul singur, ci numai cu ajutorul lui Dumnezeu. Nimeni nu poate fi sigur de mântuire, bineînţeles – dar luptând cu păcatul, gândind că faci ceva pentru mântuire, că ai fapte bune cu care pleci din lumea aceasta, cerând ajutorul Maicii Domnului şi al Sfinţilor, ai speranţa că te poţi mântui.”

Părintele Serafim a avut de dus o cruce neobișnuit de grea, din punct de vedere a ceea ce înțelegem noi ca normalitate. O adolescență și o tinerețe țintuite pe un pat. Dar a avut înțelepciunea să folosească această stare pentru a merge pe calea sfinţeniei. Părintele Serafim nu este canonizat și nu știu cum va recepta Biserica în veșnicie, despre care puteţi citi aici. Ca Părintele Serafim mai sunt mulţi oameni ai lui Dumnezeu, unii cunoscuţi, alţii neştiuţi de nimeni, care îşi petrec vieţile pe calea sfințeniei. Cât străbate fiecare, asta numai Dumnezeu știe, doar uneori văd și cei din jur. Dar, indiferent de cât vedem sau nu, răspunsul la întrebarea din titlu este că Biserica naşte sfinţi. Pe lângă alte lucruri pe care le mai face, mai mult sau mai puțin, precum educație, asistență socială, asta face dintotdeuna.

Sursa foto: doxologia.ro

Taguri

Arhiva

One Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*