Cele mai tari filme de propagandă (5) – Nașterea unei națiuni

Distribuie!

Filmul artistic Nașterea unei națiuni (original numit Clanul) a fost prima peliculă ce a rulat în Casa Albă. Președintele Woodrow Wilson l-a apreciat ca o prea adevarată etapă în formarea Americii. Același film a fost folosit ca instrument de recrutare a Ku Klux Klan în renașterea sa (pe care a alimentat-o din punct de vedere ideologic).

Pelicula este atât de controversată încât doar conștientizarea contextului istoric o face relevantă în zilele noastre. În anul aparitiei (1915), filmul a stabilit noile standarde ale industriei cinematografice prin montaj, durată (3 ore) și încasări (10 milioane $ cu doar 110 mii investiți). Vizionat astăzi, filmul pare de-a dreptul plictisitor în prima parte și strigător la cer în a doua. De ce? În primul rând, este mut și caracteristic acelei mode cinematografice. În al doilea rând, promovează explicit ca legitimă cauza Ku Klux Klan. Ei sunt eroii acestui film, cei care vin să salveze „prințesa” ținută prizonieră de „urâcioșii” de negrii care, acum că aveau drepturi egale cu ale albilor erau o pacoste ce trebuia pusă la punct.

Simplitatea scenelor din a doua parte impresionează atât de mult încât pentru privitorul neavizat, juvenil, ideea de a face parte din Ku Klux Klan nu numai că devine legitimă, ci chiar dezirabilă. Vizionând scenele justiției ariene în care călăreții cu coifuri și robe albe „salvează situația” nu te poți decât întreba: „La ce naiba s-au gândit regizorii acestui film?” Aici este nevoie de înțelegere pentru că, după cum criticul Roger Ebert aprecia „Nașterea unei națiuni nu este un film rău pentru că promoveaza răul, ci este un film grozav care promovează răul. A-l înțelege presupune a înțelege măcar puțin natura răului.”

Rasismul este încă un fenomen foarte răspândit numai că acum, din fericire, este tratat ca un lucru disfuncțional atât la nivel individual cât și al societații. Însă, doar acum 100 de ani, lucrurile erau mai laxe și mesaje ca ale acestui film nu erau departe de normalitate. Era normal ca actorii ce jucau rolurile sclavilor să fie, de fapt, caucazieni vopsiți în negru. Să nu uităm, totuși, că ne aflam în era legilor „egali dar separați” în care aparatul instituțional a fost împărțit între albi și negri, în care camerele de așteptare erau pentru cei „de culoare” și restul, în care muzicienii de culoare aveau nevoie să-și vopsească fața pentru a fi corespunzători localurilor de albi în care cântau.

Totuși, în unele state americane mai sensibile la drepturile omului, filmul a fost interzis și a provocat proteste. De altfel, încă de la înființarea KKK au fost anumite grupări ce se opuneau ideologic acestora, ceea ce era destul de riscant pentru că în 1865, dezorganizarea adusă de Războiul Civil făcea statele sudiste cam insensibile criminalității. Războiul s-a aprins pentru că sudiștii erau prea dependenți de sclavi pentru o economie funcțională. Dar nordicii au câștigat, așa că rezultatele voturilor precum și majoritatea parlamentară în unele state erau acum decise de negrii proaspăt eliberați de sub jugul sclaviei.

În film asta face ca negrii „să și-o ia în cap” și să abuzeze de putere, în prejudiciul foștilor stăpâni de sclavi, bineînțeles. Scenele sunt dramatizate, exagerate și nerealiste din punct de vedere istoric, dar asta dă legitimitate actelor criminale ale KKK. Ca să nu mai menționăm faptul că negrii erau portretizați ca niște inculți agresivi sexual iar scena în care erau intimidați de KKK să voteze liber era asociată cu muzica glorioasă, justă, emoționantă. Indiferent cum te-ai uita la acest film, disfunctionalitățile apar; și probabil faptul că imaginația istorică te pune și în poziția unui spectator din anii legilor rasiale care nu găsește nimic în neregulă cu conținutul filmului, te scârbește puțin.

Mă bucur că în măduva oaselor simt repulsie față de astfel de ideologii și alături de mine se află generația din care fac parte. Acest lucru arată cât de mult s-a schimbat peisajul mintal al drepturilor omului și că preconcepțiile sunt conștientizate și lăsate în urmă.

Liviu Anuțian Dimulescu

Sursa foto: wikimedia.org

Taguri

Arhiva