Dublajul desenelor animate: adaptare necesară sau sabie cu două tăişuri?

Distribuie!

de Alex Szollo

Că tot suntem Gen90, m-am gândit să vorbesc în cele ce urmează despre ceva ce ne-a marcat fără îndoială copilăria petrecută în anii ce poartă numele acestei reviste: celebrisimul post de desene animate Cartoon Network în starea lui pură, neasistată de dublajul autohton.

În mod sigur nu exagerez când fac această afirmaţie.  Primii mei (şi ai tuturor celor din această generaţie) profesori de engleză nu aveau pretenţii legate de prezenţa la cursuri, nu ne împuiau capetele cu texte din manuale şi nu erau deranjaţi de râsetele noastre în hohote. Vorbesc de figuri memorabile ca Bugs Bunny, Daffy Duck, Elmer Fudd, Scooby-Doo, Sylvester, Tweety şi alţi iluştri trăsniţi care ne-au fost alături în anii de formare. Datorită lor, am învăţat fără să ne dăm seama limba lui Shakespeare.

După cum probabil vă daţi seama, părerea mea despre starea actuală a desenelor animate date la TV nu e din cele mai bune. Nu doar că a scăzut drastic calitatea programelor, Cartoon Network renunţând aproape de tot la desenele animate ce l-au consacrat, dar mai sunt şi dublate în limba română, chipurile, „pentru ăia mici”. Sincer, „ăia mici” eram şi noi la acea vreme, şi cred cu tărie că desenele animate ca la Unchiul Sam acasă ne-au ajutat mult. Memoria omului este în mare parte vizuală. Dacă nişte personaje colorate îţi vorbesc de mic într-o limbă străină, fără a fi conştient, le „prinzi” cuvintele, exact cum s-a întâmplat cu majoritatea dintre noi.

Dublajul, cu tot efortul presupus de traducerea şi adaptarea mesajului(efort de care sunt conştient ca student la Limbi Moderne Aplicate), face ca o parte semnificativă din jocurile de cuvinte să nu mai aibă niciun farmec, iar dacă un personaj vorbeşte, spre exemplu, cu un anume accent, acesta nu se aude, ceea ce contribuie, în opinia mea, la scăderea impactului acestui personaj asupra publicului. Spre exemplu, eu unul cred că accentul scoţian al lui Mike Myers din Shrek îi conferă personajului umorul specific. Să nu mai vorbim de Eddie Murphy cu al lui măgar ce sună a „brotha”. Filmul devine astfel plăcut pentru mai multe categorii de public, ceea ce înseamnă un succes mai mare. Da, înţeleg că dublajul îşi are şi părţile sale bune, cum ar fi scutirea părinţilor de efortul de-a le citi picilor subtitrarea de pe ecran, dar cred că desenul animat original este mult mai benefic pentru dezvoltarea lingvistică a unei minţi tinere.

Un alt fenomen pe care-l găsesc mai mult decât bizar atunci când vine vorba de dublaj este faptul că în ziua de azi şi serialele live-action dedicate tinerilor sunt dublate. E foarte ciudat să vezi că replica rostită de un anumit personaj nu se potriveşte cu mişcarea buzelor. Eu unul am senzaţia că urmăresc un film de genul acelora asiatice, cu arte marţiale, în care replica se termină înainte ca buzele personajului să-şi oprească mişcarea. E un efect asimetric care-mi stârneşte un râs forţat. În plus, dublarea serialelor live-action dă impresia celor de vârste mai mici care le urmăresc că actorii cunosc limba română. N-aş vrea să văd expresia de pe chipul unui puştiulică în momentul unei eventuale întâlniri cu unul din actori, în momentul în care i s-ar adresa într-o română entuziastă şi ar fi privit întrebător spre confuz.

Ca un cuvânt de încheiere din partea unui nouăzecist care-a mâncat Cartoon Network pe pâine, recomand cu căldură părinţilor să încerce pe cât posibil să scoată dublajul de pe posturile care difuzează desene animate. Vor avea astfel un vorbitor fluent de engleză într-o perioadă mult mai scurtă de timp decât dacă rămân la engleza învăţată la şcoală sau la grădiniţă.

Foto: wikipedia.org

 

Taguri

Arhiva

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*