Dacă tot scriu un blog asta înseamnă că pot să vă spun și întâmplări din viața mea. Este vorba despre un moment de dublă foame. Foame fizică ce mi-a produs foame spirituală. Mergeam rupt de foame pe Avenue Victor Hugo cu gândul să îmi iau un sandwich când ajung în fața boulangeriei și observ că mi-am uitat portofelul. Molcom striga „’tui soarele ei de treabă” ardeleanul din mine, dar nu am avut ce face și am făcut cale întoarsă.
Când observ că pe trotuar își făcea rondul amicul meu Jean-Baptiste.
Trebuie să vă fac un scurt portet a lui Jean-Baptiste, chiar dacă probabil circumstanțele în care ne-am întâlnit precum și discuțiile noastre din trecut vor face obiectul unei alte postări. Amicul meu Jean-Baptiste are undeva în jurul vârstei de șaptezeci și cinci de ani, de profesie nedefinită și nu face altceva decât să se plimbe (în general pe Avenue Victor Hugo, dar poți să îl găsești și în alte locuri) mergând încet și aranjându-și haina atunci când se oprește să vadă ceva interesant pe marginea străzii. Cu părul lui cărunt și cu mustață, sub ochelarii rotunzi s-a oprit din drum după ce i-am dat „Bună Ziua!”. Mi-a spus că aștepta să mă vadă, și că drumurile noastre nu s-au mai întâlnit de ceva vreme. După ce îi explic că am avut niște probleme se uită la mine de sub ochelari și mă întreabă :
“Est-ce que vous connaissez Gheorghiu?” (Ați auzit de Gheorghiu?). Moment la care eu întreb, instinctiv : Președintele?
Nu, nu era vorba despre Gheorghe Gheorghiu-Dej, ci era vorba despre Virgil Gheorghiu, o figură care a rămas pe nemeritate semi-necunoscută în perioada post-1989. Mi-a spus că îl cunoaște fiindcă atunci când domnia sa era în liceu era foarte la modă o carte numită Ora 25 (La Vingt-Cinquième Heure în franceză). Întâi numele mi-a sunat foarte cunoscut, iar apoi mi-am dat seama că discutasem cu cineva despre această carte la Sighet pe terasa unei cafenele în urmă cu câțiva ani.
Am început să citesc cartea (pe care o recomand cu căldură) și cred că este una dintre cele mai bune cărți ce vorbesc despre instaurarea totalitarismelor pe care le-am citit. Interzis timp de 45 de ani sub comunism, Virgil Gheorghiu a apucat să vadă cartea tipărită în limba în care a fost scrisă cu puțin timp înaintea morții sale. Cred că această carte ar merita mai multă atenție din partea publicului (și implicit din partea criticii, ce ar trebui să o aducă în atenția publicului). Amicul meu Jean-Baptiste o știa, dar cred că sunt mulți români care nu au auzit niciodată de ea.
Aceast caz arată cât de ușor poate fi ștearsă memoria unei populații prin omiterea unor amănunte importante din cultura ei. Virgil Gheorghiu a emigrat în Franța după ce statutul său de diplomat în Ministerul Afacerilor Externe și de atașat cultural în ambasada de la Zagreb sub guvernarea legionară i-ar fi îngrădit mare parte din libertate în noul regim. A fost complet uitat în epocă în România, numele lui fiind rar menționat în perioada post-revoluționară. Diferite încercări de denigrare au fost făcute asupra lui în timp.
Ce credeți despre literatura română din exil?
Faina postare…E cel mai bun mod de-a surprinde statutul romancierului român din exil, cel de „Ai auzit de cutare?” Se impune luarea de măsuri:)