Caleidoscopul Cătălinei: Drumul cel mai scurt

Distribuie!

de Cătălina Țăranu

Un înțelept spunea odată că cele mai mari daruri ale omului vin îngrădite de suferințe. Că cele mai tainice descoperiri ale inimii se dezvăluie doar atunci, însă, fără să admitem, cu toții fugim de ele.

Tuturor ne place calea cea mai ușoară, drumul cel mai neted și cel mai scurt spre reușită, spre succes. Dar este oare aceasta calea cea mai bună? Ne conduce ea către ceea ce, fără să știm, cu toții căutăm? Ne conduce drumul cel mai scurt către noi înșine? Și oare chiar asta cautăm?

Trăim, conform statisticilor, cele mai bune timpuri. Avem acces la tehnologie pe care poate mulți dintre noi nu o înțelegem în totalitate. Clonăm, reproducem organe, explorăm spații necunoscute, numărăm galaxii. Și totuși... există țări în care oamenii încă nu au acces la apă potabilă, muncim tot mai multe ore pe zi, iar depresia în rândul populației crește în mod alarmant.

Avem internet de cea mai buna viteză, mașini performante care ne conduc rapid la destinație, pastile care tratează rapid răceala, indigestia și insomnia, și totuși.. suntem tot mai singuri, tot mai înceți și tot mai bolnavi.

Ne este tot mai greu să interacționăm, să comunicăm și să iubim. „Spontan" devine aproape căzut în desuetudine, căci fiecare întâlnire cu un prieten trebuie să își facă loc prin agenda încărcată, iar necunoscutul ne surprinde până la anxietate, căci deh... trăim vremuri în care știm și controlăm aproape tot.

Ne este tot mai greu să fim noi înșine și să ajungem la ceilalți. Ne este tot mai greu să ajungem la noi. Xanax, Zoloft, Prozac. Se vând în timp record, dar toată lumea face „bine". Un „bine" atât de bine intrat în reflexul vocabularului nostru, încât nu se mai supune niciunei condiționări: „Ce faci?", „Bine", „Tu?", „Bine", „Bine. Pa!"

Vorbim despre vreme, despre încălzirea globală, despre Charlie și Izabella, despre profesie și familie, despre cum am vrea sau ce ar trebui să fie, dar niciodată cu adevărat despre noi. Știm cum am vrea să fim, cât am vrea să cântărim, cum am vrea să fim văzuți și unde am vrea să ne petrecem următorul concediu. Și totuși... știm atât de puțin despre noi, dar și despre ceilalți. Trăim în permanență agonia orbului ce alerga un mut strigând necontenit către un surd.

Dar ceea ce nu știm este că tot noi suntem și orbi și surzi și muți în același timp, căci aici pare să ducă în cele din urma drumul cel mai neted și cel mai scurt. Drumul pe care nu încap decât „eu" și „vreau", drumul pe care „fac bine" numai facere de bine nu mai e.

Trăim, conform statisticilor, în cele mai bune timpuri și totuși... ai zice că nu mai avem timp. Nici pentru noi, și nici pentru ceilalți.

Dar nu încetez să sper, căci mereu lui „fac bine" i se va putea alătura un „celuilalt". Iar dacă limbajului meu această apropiere îi este permisă, cu atât mai mult îmi va fi și mie, căci așa cum spunea Ludwig Wittgenstein, granițele limbajului nostru sunt și granițele gândirii noastre.

Azi nu fac bine, dar îmi doresc mai mult ca niciodată să îi fac bine celuilalt, căci am aflat că drumul cel mai scurt nu duce nicăieri.

Sursa foto: „Think signs in several languages.em” de Erik Michaels-Ober - Flickr: Think. Sub licență CC BY 2.0 via Wikimedia Commons - http://commons.wikimedia.org/wiki/File:Think_signs_in_several_languages.em.jpg#mediaviewer/File:Think_signs_in_several_languages.em.jpg

Taguri

Arhiva

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*