de Alexandra Nadane
„Am 13 ani, am fost adoptată şi vă mulţumesc că aţi făcut acest eveniment”.
Asta a spus Ana Maria înainte de a ne lua în brațe, la sfârşitul concertului de la Marşul pentru Viaţă 2014 – „Adopţia, o alegere nobilă”. Tocmai discutam cu ceilalţi organizatori de la asociaţia Studenţi pentru viaţă şi colaboratorii noștrii despre cum a fost receptat mesajul pe care am dorit să îl transmitem de către participanţi.
Wow! Uimirea-i mare. Răspunsul venise prea repede!
M-am întrebat „De ce ar veni o fetiţă de 13 ani să spună asta, trecând peste emoţie şi peste faptul că nu ne cunoştea?” N-am aşteptat prea mult şi am rugat-o să ne spună motivul pentru care s-a desprins din cei 1.000 de oameni prezenți şi a venit să vorbească cu noi.
Poate unii dintre cei care văd titlul articolului şi-au spus: „De ce scrie a treia oară despre adopţie în timp atât de scurt? Devine plictisitoare. Ar trebuie să mă intereseze atât de mult adopția?”
Da, cred că ar trebui. Bineînțeles, nu o să impun nimănui asta, dar voi continua să propun tema adopției. Motivul e simplu. Cred că adopţia nu face parte din cultura binelui public în România; şi nici în Republica Moldova, căci mereu mă gândesc şi la cei de acolo când scriu ceva. Cred că valorizarea ei la nivelul pe care îl are ne-ar face viețile mai frumoase la toți și ne-ar aduce pe chipuri bucuria și frumusețea acestui copil născut de două ori. Cred că e necesar să vorbim despre adopţie pentru că, într-o societate care are o cultură a adopţiei, oamenii se gândesc în mod natural să le ofere sprijin celor care au nevoie în această direcție, așa cum spun „mulţumesc” sau cum îi oferă întâietate unei persoane mai în vârstă. Nu trebuie să fii supererou ca să poţi ajuta, ci trebuie să ai ochi să vezi cine din jurul tău are nevoie de sprijin şi să faci ceea ce îţi stă în puteri.
Dar să ne întoarcem la discuţia cu Ana Maria. În acea zi însorită de primăvară, 22 martie, Bucureştiul arăta mai colorat datorită celor 3.000 de baloane purtate de tinerii prezenţi la Marşul pentru viaţă – „Adopţia, o alegere nobilă”. În Parcul Tineretului se auzeau melodii şi mesaje de susţinere a adopţiei de la (în ordinea intrării pe scenă): Andrei Stratulat, Ștefan Soponaru şi Andrei Pascu – membrii grupului vocal Sfântul Ștefan cel Mare, Alexandra Uşurelu, Anthony Icuagu, Bogdan Vlădău, Beatrice Vlădan şi Vlad Stoia, Caytlin, Vlad Miriţă, Iordache Basalic și Ioana Picoş. Ana Maria și mama ei au intrat în parc, fără să ştie de Marşul pentru Viaţă ori de concert. Fetița a auzit vorbindu-se pe scenă despre adopţie şi a primit numărul 2 al revistei Pentru viaţă, cu tema: „Adopţia, o alege nobilă”. Puternic emoţionată că se face un eveniment public pentru promovarea adopţiei, a simţit că trebuie să vină şi să ne spună că a fost adoptată, că are o familie care o iubește şi că adopţia este un gest de dragoste faţă de copii. Și a făcut-o, spre bucuria noastră.
Ne-am bucurat mult să o cunoaştem, la fel cum ne-am bucurat să vedem că în atitudinea oamenilor se schimbă ceva. De cele mai multe ori, când cineva consideră şi spune public: „Nu, nu aş adopta niciodată!”, face aceasta pentru că are o imagine eronată despre adopţie, datorită prejudecăţilor şi/sau lipsei de informare. Am constatat încă o dată această realitate la unul dintre evenimentele din Săptămâna pentru Viaţă (19-25 martie). La finalul mesei rotunde organizate la Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială pe tema „O perspectivă sociologică asupra adopţiei: relaţia părinte adoptiv – copil adoptat”, o doamnă mi-a spus: „Până acum spuneam că n-aş adopta niciodată un copil. Am fost la toate evenimentele din această săptămână şi acum mă gândesc serios la acest lucru. Aveam foarte multe întrebări, iar acum am aflat răspunsuri”.
Au nevoie să fie încurajaţi copiii adoptabili, copiii adoptaţi, părinţii care vor să adopte, părinţii care au adoptat, cei care lucrează cu copiii institutionalizaţi, ONG-urile care se ocupă de problema adopţiei, cei care fac legislaţia adopţiei. Dar mai ales cei care aparent nu au nicio legătură directă cu problema adopţiei, adică noi toţi. Suntem lângă ei, cum să nu ne pese?
Prin adopţie şi sprijinirea ei, oamenii sunt cu adevărat ajutaţi. Dragostea şi purtarea de grijă a unei mame şi a unui tată sunt o necesitate fundamentală în dezvoltarea psihică, emoţională, sufletească, socială şi educaţională a copilului. Dar şi cei care oferă sprijin, fără a adopta propriu-zis, oricât de puţin semnificativ ar fi ceea ce fac, au parte de o mare bucurie.
De aceea vorbesc şi voi continua să vorbesc despre adopţie, făcând şi cât îmi stă în putere. Una dintre dorinţele mele, după ce am împlinit 18 ani, a fost să adopt o fetiţă. Nu s-a realizat, dar am rămas în legătură cu ea, iar între timp mă gândesc că poate este mai potrivit să am întâi o familie. Dar am văzut de multe ori că Dumnezeu îi cheamă pe oameni să facă ceva chiar şi când ei se consideră nepregătiţi, aşa că nu îmi mai fac planuri.
Adopţia nu este doar o soluţie nobilă, ci este şi o soluţie eficientă. Pentru foarte multe probleme.
Foto: Claudia Enescu
[…] Citeşte restul articolului pe GEN90 […]