Umbra copilăriei

Distribuie!

de Liliana Niculescu

“Şase becuri. Şase becuri are lustra din sufragerie. M-am săturat să le număr pe cele din dormitor, aşa că o să aştept aici. Cât mai durează? A zis că e gata imediat. Of, oamenii ăştia mari greu se ţin de cuvânt. Uite, bunica îmi promite de trei zile că îmi face plăcintă cu mere. Mama îmi promite de două zile că îmi ia ursuleţul pe care l-am văzut în vitrina magazinului de lângă blocul nostru.

Nu-mi place să văd că lumea nu se ţine de cuvânt. Eu le-am promis că o să vin la cinci, şi uite, e cinci fără zece. De asta ştiu că nu e frumos să laşi lumea să aştepte, pentru că şi eu aştept. Şi azi chiar aveam treburi importante de făcut! Stabilisem că mergem în partea cealaltă a parcului, Maria a spus că a văzut nişte pietre mari acolo, numai bune că să ne jucăm. Cred că vor merge fără mine. Of, de ar fi gata bunicul mai repede! Vreau să ajung mai repede!”

Cam aşa gândeam eu în copilărie, când eram în stare să ies şi în pijama afară, doar ca să ajung mai repede în parc. De multe ori, bunica mă certa că nu vreau să mănânc, că nu vreau să dorm. Asta pentru că voiam să fiu în parc. Dacă aş fi putut, aş fi dormit acolo, m-aş fi mutat acolo, atât de drag îmi era.

Scriu toate acestea pentru că, în urmă cu câteva zile, am văzut cum parcul copilăriei mele este, practic, înlocuit cu un altul. Podul unde alergam cu bunicul arată diferit. Castelul unde eram, fie prinţesă din poveşti, fie vrăjitoarea cea rea, nu mai e unde îl lăsasem. Buburuzele mele dragi au fost înlocuite cu maşinuţe sofisticate. E interesant să vezi cum un copil îşi creează Universul în ceea ce, pentru cei mari, poate nu reprezintă mare lucru.

Acolo s-a format, în acea lume pe care o înţelege şi o trăieşte poate mai intens decât ar trăi un adult o lume de om mare. E Universul lui! Am fost surprinsă să văd ce gol m-a cuprins când am văzut cum arată. De mult nu mă mai gândisem la el, aproape că îl uitasem. Dar, se pare că a fost nevoie de o trezire la realitate că să îmi trezesc şi eu memoriile copilăriei.

Într-un fel e trist că ne amintim de lucrurile frumoase doar atunci când nu le mai avem. Zilnic ne lovim de fel şi fel de probleme, încât ne uităm amintirile. Şi uităm că de la acele amintiri a pornit totul. De acolo ne-am dat seama ceea ce ne place şi ce nu, ceea ce vrem şi ce nu, ceea ce ne face fericiţi sau trişti.

Nu sunt o persoană care să trăiască în trecut. Sunt conştientă de faptul că viaţă are un anumit curs, anumite etape, fiecare cu frumuseţea ei. Însă mi se pare teribil de înspăimântător să îţi uiţi copilăria. Dacă mă întreba cineva acum câţiva ani: “ce vrei să te faci când vei fi mare?”, aş fi răspuns, inevitabil, o anume meserie. Dacă m-ar întreba cineva acum, i-aş răspunde “un om cu copilăria la el”.

 

Sursa foto: wikimedia.org

Taguri

Arhiva