de Oana Răcaru
Săptămâna trecută am citit o carte superbă, scrisă de Dan Puric, „Cine suntem” se numea. Mărturisesc că îmi face mare plăcere să îi citesc opera, interviurile, sau să îl ascult în cadrul conferințelor, atunci când am șansa. Îl admir și cred că cel puțin reflecțiile și principiile sale cu privire la poporul român, ar trebui să fie cunoscute și preluate de cât mai mulți tineri, ca să nu mai vorbim de geniul lui artistic.
Am decis să prezint câteva idei principale care m-au impresionat și pe care aș dori să le transmit mai departe și, de ce nu, poate să invit pe fiecare la o lectură proprie.
Celebrul om de cultură pune foarte mare accent pe dimensiunea creștină a poporului român. Un lucru probabil bizar pentru cei mai mulți, având în vedere că toate canalele de comunicare încearcă o anulare constantă a acestui sentiment, promovând un om modern, eliberat de “manipularea Bisericii”, care poate pune la îndoială credințele cele mai profunde.
Într-o perioadă în care majoritatea își judecă propriile origini, propriul neam și aproape că vrea să fugă de ceea ce este, fără a mai reuși să găsească ceva bun și nobil pentru care să fie mândru, importanța mărturisirii, cum spune Dan Puric, este foarte mare. Astfel că, trăind toată viața înconjurați de negativism și dispreț cu privire la propria familie, cuvintele și explicațiile unui om deschis, cu memorie, este esențială pentru a ne indica fățărnicia la care suntem expuși zilnic.
Am folosit două concepte care apar des în cuvântările sale: mărturisirea, care el consideră că este primul pas și prima noastră îndatorire față de strămoșii noștri, pentru a nu rămâne în uitarea omului de astăzi, a omului care trăiește aici și acum, și care și-a uitat originile. El consideră că este datoria fiecăruia să ne deschidem ochii unii altora, să ne amintim cine suntem, să nu mai trăim în ignoranță și să ne iubim frații. Mi-a plăcut și această deosebire: în ochii lumii moderne, oamenii sunt cetățeni, sunt indivizi, cel de lângă tine este o altă entitate abstractă. El spune că dacă ne-am aminti să îl denumim pe celălalt fratele nostru, ca niște adevărați creștini, cu siguranță că apropierea și interesul pentru celălalt ar crește și am reuși să nu ne mai simțim singuri într-o lume a vitezei, ci din contră.
Cel de-al doilea termen este cel de memorie. El opinează, și pe bună dreptate, că în ciuda tuturor vicisitudinilor istoriei pe care le-a suferit acest neam, comunismul a fost cel mai crunt, mutilând sufletele românilor. Înainte, schingiuirea venea din exterior, de la alte popoare avide de putere. Strămoșii noștri erau chinuiți, torturați, dar credința în Dumnezeu, refuzul de a se lepăda de creștinism în ciuda tuturor amenințărilor, este ceea ce a ajutat la supraviețuirea acestui neam, contribuind la întărirea legăturii noastre cu divinitatea. Doar că, odată cu acel regim totalitar, ceva s-a schimbat: propriii frați s-au întors împotriva aproapelui. De această dată, s-a recurs la metode de degradare sufletească, s-a insistat pe uitarea credinței, a iubirii pentru Dumnezeu care ne salva de fiecare dată.
Astfel, oamenii au rămas fără memorie, iar în prezent, presupusa schimbare a regimului recurge la o intensificare a ignoranței poporului, pe toate mijloacele posibile. Pentru ca nimeni să nu își mai amintească puterea incredibilă care ar exista în noi dacă am avea respect și dragoste pentru strămoșii noștri și, în primul rând, credința veșnică în Dumnezeu. Din păcate, mulți au de câștigat din această lipsă de memorie a noastră, așa că este timpul să ne deschidem ochii și să ne amintim sau să aflăm cine suntem. Să vedem la ce experiment crunt am fost supuși, de pierdere a identității. Ni s-a inoculat o frică enormă, iar acum celor mai mulți le este greu să deosebească adevăratele valori. Se încearcă o suprimare totală a spiritului liber, acel spirit al credinței care îi caracterizau pe cei ce au murit în cele mai mari chinuri, refuzând să se lepede de esența creștină.
Așa că, sfatul principal din cuvântările marelui confesor este ca fiecare român să își întoarcă fața către Dumnezeu. Să acordăm mai puțină atenție politicii sau altor sfere laice și să ne ocupăm fiecare de ce este cu adevărat important și care instant va genera o schimbare, în acord cu așteptările noastre inspirate de iubirea pentru Dumnezeu, pentru noi înșine și pentru țara în care ne-am născut.
Iar, pentru final, aș vrea să împart și unul dintre citatele care m-a impresionat cel mai mult din carte și care consider că ascunde foarte multe semnificații: „Acum, lumea, săraca de ea, e tare grăbită, spune Sfântul Ioan Românul. Rucodelia mea nu se-ntreabă aici, pe piață. Piața lumii noi, cu sensurile ei! Mileniul al treilea, cu inflația de sensuri, ale omului modern și cu marginalizarea sensului lui Dumnezeu. Corabia creștină stă singură pe talazurile înspumate ale unei omeniri furibunde, fără Dumnezeu. O lume care nici măcar nu se sinchisește de sensul pierdut, ci este în căutare perpetuă de noi sensuri, își produce, își fabrică la scară industrială sensuri.”
Sursa foto: Wikimedia.com
