A venit vremea aşadar să încheiem această analiză între cele două opere literare unde asemeni acestei perioade a anului prin care trecem, iubirea domneşte.
În final realizăm (de parcă toate elementele de iubire curtenească specifică romanului cavaleresc, firea lui Romeo şi felul în care îi face curte Julietei, situaţiile similare, nu ar fi de-ajuns) că în mod special moartea celor doi eroi are aceeasi semnificaţie, aceeaşi greutate şi sonoritate şi este înfăptuită în acelaşi mod: ironia şi cruzimea sorţii la Romeo din cauza faptului că nu a primit scrisoarea lui Lorenzo , iar la Tristan, răzbunarea soţiei pe care nu o iubea şi voinţa rea a sorţii care nu l-a mai ţinut în viaţă pâna la venirea Isoldei. În ceea ce priveste personajele feminine ambele îşi hotărăsc moartea voluntar, în momentul în care realizează că iubitul lor e dus. Elementul tragic care apare în „Romeo şi Julieta” demn de a fi încadrat în idealul iubirii absolute şi pătimaşe este gestul apoteotic al Julietei, de a-şi înfinge pumnalul în piept, pe când Isolda (deşi nu este specificat într-un mod transparent) îi sărută buzele otrăvite ale iubitului ei, iar astfel mor îmbrăţişaţi.
Ambele cupluri, pe parcursul acţiunii, ajung ca în dorinţa de a fi împreună toată viaţa, să fie împreună pentru întreaga eternitate, astfel „vieţuind” şi în posteritate.
Dedicaţia totală şi necondiţionată, uneori era una dintre cele mai răsunatoare reguli a iubirii absolute, împreună acum sau pe lumea cealaltă, ori în viaţă amândoi, ori îngeri amândoi. Nu îşi permiteau nici o clipă de fericire dacă celalalt era trist, precum remarcăm la Isolda când Tristan îi trimite căţelul Petit-Crû, cu acel clopoţel magic la gât care îi alina dorul: „Nu se cade a fi aşa, Tristan, vroi şi eu să sufăr cât timp vei suferi tu !”
Dragostea învinge totul”: spune astfel o zicală care îşi demonstrează adevărul prin astfel de exemple, personaje, cupluri trainice precum Tristan şi Isolda, respectiv Romeo şi Julieta.
În ambele creaţii avem de-a face cu motivele iubirii curtenesti şi idealul iubirii absolute. Deşi în romanul cavaleresc iubirea dintre Tristan şi Isolda se înfiripă datorită licorii băute pe mare, tot în roman vocea naratorului specifică faptul că asta nu era decât un motiv folosit şi că adevărul este că s-au îndrăgostit pe loc în momentul în care Tristan pornind rănit şi singur pe mare a ajuns în portul Weisefort iar Isolda pricepută în leacuri l-a vindecat. Chiar dacă poemul a fost construit din fragmente rămase şi reînchegate, intenţia de a arăta că între cei doi va exista o poveste de dragoste nemaiîntâlnită, a fost destul de clar povestită. Prin mâna sorţii Tristan a fost dus direct la Isolda şi aceasta l-a salvat de la moarte („NU, nu dintr-al vinului rost
Din care la fel i-ar fi fost:
Din greul într-una sporit,
Din dorul cel neistovit
Din care-amândoi au murit.”)
Idealul iubirii absolute îl întâlnim şi în actul celor două personaje feminine Isolda şi Julieta, care hotărăsc să se sinucidă odată cu iubitul mort.Moartea ambelor cupluri, ridicarea a două statui în piaţa mare a Veronei în cinstea curajosului Romeo şi frumoasei Julieta şi mărăcinele verde care creştea peste biserica în care erau înmormântaţi Tristan şi Isolda, deşi un final tragic pentru textul compus şi pentru ochiul cititorului, acest deznodământ trimite la ideea că moartea lor de fapt e o eliberare a chinurilor prin care au trecut şi că dragostea lor continuă şi după moarte iar în acest fel vor fi liberi să se iubească.
Finalul textelor este cel care dă sens idealului de iubire necondiţionată şi care învinge toate obstacolele.
