Aşa cum v-am promis data trecută, astăzi vom aborda două poveşti de dragoste, primele două cele mai celebre. Nu ştiu dacă până la Romeo şi Julieta a mai existat o altă poveste de dragoste care să fie mai cunoscută decât aceea a lui Tristan şi Isolda. Fiind unul dintre cuplurile celebre care se găsesc în exegeza literară, putem cerceta motive şi teme prin comparaţie cu alte creaţii ce au precedat acele secole. Cel în care găsim cele mai multe asemănări de situaţie este romanul lui Chrétien de Troyes, Cavalerul Lancelot, bineînţeles, dar dacă privim în substratul uneia dintre cele mai faimoase tragedii ale dramaturgului englez William Shakespeare, din secolul al XVI-lea, Romeo şi Julieta, în ciuda diferenţelor de compoziţie şi redactare, de stil şi de construcţie a personajelor vom găsi tema fundamentală a iubirii imposibile; iubirea curtenească practicată pe ascuns de protagonişti şi moartea celor doi cauzată de otrăvire, cu ajutorul intrigilor sau a răsturnarilor de situaţie, finalizată din acelaşi motiv pentru care s-a ajuns la un asemenea deznodământ: iubirea.
Tristan şi Isolda, un poem francez, datat din secol al XII-lea, cu influenţe clar conturate din cultura celtică, reconstruit din 3000 de versuri rămase de la Béroul, de către Joseph Bedier, ne atrage în misterul, frumuseţea şi tragicul traiului din acele timpuri, datorită senzaţiei de mit, ideal al iubirii absolute, cu elemente de basm, pe care o lasă asupra cititorului. Împletirea trăsăturilor eroului, a celor umane şi a celor supraumane, felul în care iubirea învinge, nu printr-un deznodământ fericit, ci prin moartea personajelor principale, cu trimitere la ideea că dragostea continuă chiar şi după moarte, toate redate într-un mod expresiv, şi prin valorile general valabile ale eternului suflet uman, face ca o astfel de creatie să dăinuie veşnic şi să capteze mintea omului din orice secol, din Evul Mediu până în prezent.
La prima citire a romanului Tristan şi Isolda laitmotivul “Iseut , drăguţa mea, şi dumneata, Tristan, moartea v-aţi băut-o!” replică a slujitoarei fidele Brangien, e cel care iţi dă senzaţia unui deja-vu înceţoşat, fie că ai citit pe de-a-ntregul sau doar ai auzit de povestea faimosului cuplu din Verona. Apoi pe parcursul lecturii, involuntar sau cu real interes descoperi din ce în ce mai multe asemănări, bazată pe principalul motiv: idealul iubirii absolute. În jurul acestui motiv se învârt situaţiile, se răstoarnă şi se produc diferenţe de mediu si conjuncturi nu foarte majore, totuşi.
„Iseut este femeia ta şi eu sînt feciorul tău de suflet. Iseut este femeia ta şi ea nu mă poate iubi.” replica lui Tristan (Tristan şi Isolda) şi a Julietei (Romeo şi Julieta):”Romeo!…De ce eşti tu Romeo?” într-un moment în care realizează că soarta le va fi potrivnică. Isolda era menită a fi soţia regelui iar Romeo era membru al familiei rivale celor din familia Capulet. Patetismul iubirii imposibile şi a dramatizării situaţiei se realizează mai accentuat, datorită stilului dramatic în piesa de teatru, dar în ambele creaţii se pune problema datoriei pe primul loc, a integrităţii şi a onoarei.
“Iubitul spre iubita lui aleargă
Cum fuge leneşul şcolar de carte,
Cum el spre şcoală nu dă zor să meargă,
Tot astfel greu iubitul se desparte.”
Noaptea era cel mai bun prieten al iubiţilor, cea mai sigură şi feerică mantie sub care îşi puteau rosti jurăminte şi petrece timp preţios împreună fără să le fie teamă sau să fie perturbaţi.
Precum o cerea situaţia şi era specific iubirii curteneşti, aceştia erau ajutaţi de o terţă persoană, uneori păziţi până la ivirea zorilor. În romanul Tristan şi Isolda, buna slujitoare Brangien, chiar îşi depăşeşte condiţia şi sarcinile şi singură ia iniţiativa de a-i ajuta să se vadă noaptea pe ascuns în livada din spatele castelului Tintagel, căci astfel unul fără celalalt, iubiţii s-ar fi stins pe zi ce trece (“Iubiţii nu puteau nici trăi , nici muri unul fără celalalt. Despărţiţi, nu era nici viaţă, nici moarte, ci viaţa şi moartea totdeodată.”)
O diferenţă în favoarea dinamismului şi aventurii a piesei lui William Shakespeare e faptul că Romeo şi Julieta ajung să se logodească ajutaţi de părintele Lorenzo şi doica Julietei („Doică, să spui stăpânei tale că o conjur. În chilioara fratelui Lorenzo va fi şi spovedania şi nunta…)pe când Tristan şi Isolda îşi creează imaginar o evadare, o lume în care dragostea lor va fi posibilă şi nu trebuie să se îngrijiească de nimic altceva decât de fiinţa celuilalt şi iubirea lor sublimă. Îşi construiră acest paradis din legendele trecătorilor cu privire la castelul Tintagel care noaptea are un zid ce face ca livada din spatele lui să fie protejată şi nevăzută de nimeni. Într-un moment în care au fost nevoiţi să se despartă Isolda îi spune : „Iubitule, închide-ţi braţele şi strânge-mă atâta de tare, că în îmbrăţişarea aceasta, inimile amândouă să ni se rumpă şi sufletele să ne zboare din trupuri. Ia-mă în ţara fericită de care vorbeai odată: în ţara în care nimenea nu vine îndărăt, în care cântăreţi de seamă cântă cântece, fără de sfârşit. Ia-mă!”
Felul în care eroul este pus de soartă la o încercare grea, acţionând conform calităţilor pe care trebuie să le aibă un cavaler, un tânăr puternic, îl pune în situaţia de a omorî pe un membru din familia iubitei sale. Tristan îl omoară pe Mohorlt, provocat de acesta în luptă dreaptă în schimbul tributului pe care trebuia să îl plătească regelui Irlandei (tatăl Isoldei) iar Romeo îl omoară pe Tybalt, vărul Julietei. Deşi intenţiile şi situaţiile sunt diferite, motivul lui Tristan fiind acela de a apăra ţara şi de a salva feciorii pe care Morholtul vroia să îi ia drept sclavi, în vreme ce Romeo îl răpune pe Tybalt într-o încăierare fără niciun scop nobil, afară de a-şi arăta virtutea sabiei şi curajul cavarelesc, ce au în comun este dragostea fără de margini a iubitelor lor. Iubirea pentru cavalerii lor trece dincolo de iubirea pentru familie şi nu îi pot urî! Ba chiar Julieta se foloşeşte de doliul presupus pe care il poartă pentru vărul său, Tybalt, ca să amâne căsătoria cu Paris, peţitor impus de tatăl său.
Astfel, analizând aceste două subiecte literare diferite, putem realiza că dintr-un anume punct de vedere arhetipul iubirii se poate manifesta în moduri asemănătoare în orice epocă sau perioadă, căci aşa cum spuneam şi în articolul precedent, deşi lumea s-a schimbat, şi totul continuă să se schimbe în permanență în jurul nostru, nevoile fundamentale şi bazele sufletului nostru nu au suferit modificări prea mari.
Despre finalul celor două poveşti de iubire, dacă vrem să vedem încotro se îndreaptă totul, vom afla mai multe data viitoare, 22.12.2013.
Sursa foto: Wikipedia.org
