Dacă ai contacta, în orice moment al zilei, zece prieteni, probabil că mai mult de jumătate dintre ei ar răspunde că „stau pe net”. Sau „mă plictisesc”. Sau amândouă. Doi sau trei dintre ei, probabil că ar spune că sunt la un eveniment de care au auzit tot pe net.
Aşa să fi ajuns omenirea? Într-un stadiu în care lumea se panichează dacă se află într-un spaţiu fără acces la internet? În care nu se mai poate gândi liber, fără influenţa spaţiului virtual?
Se pare că răspunsul este da. Cel puţin în majoritatea cazurilor. Desigur, îmi imaginez că e destul de greu pentru un chirurg să-şi verifice e-mailul în timp ce realizează o operaţie pe creier. Dar, în afară de acest caz, nu cred să mai existe un altul pentru care omul să nu fi găsit o modalitate de a naviga pe net. La serviciu, la şcoală, la facultate, în Biserică, la spital. Ba chiar am auzit zvonuri cum că deţinuţii din penitenciare vor avea acces două ore pe zi la o colecţie impresionantă de site-uri.
Fireşte, unii pot argumenta că accesul la informaţii şi socilizare este indispensabil în societatea modernă de astăzi. Şi sunt de acord. Dar acest acces nu trebuie să devină o necesitate pentru, să spunem, aflarea unei reţete pentru o prăjitură. Sau pentru determinarea locului unde îţi vei petrece concediul.
Copiii şi adolescenţii sunt cei mai afectaţi de prezenţa internetului în fiecare secundă a vieţii cotidiene. Fapt observabil cel mai bine în timpul după-amiezei şi serii.
Ţin minte cum, acum câţiva – mai mulţi – ani nu concepeam ideea de a-mi petrece a doua parte a zilei între patru pereţi. Trebuia să fiu afară. Unde se întâmplau lucruri. Unde interacţionam în mod direct cu prietenii mei. Unde mă distram.
Desigur, odată cu trecerea anilor, au apărut alte priorităţi – bani, informaţii, independenţă, interacţiunea cu oameni pe care nu-i puteam întâlni în mod direct – aşa că am văzut internetul ca „marele salvator”. Dacă voiam să ascult o melodie, Youtube-ul îmi oferea, ca bonus, şi videoclipul cântecului. Dacă simţeam nevoia să aflu ce notă a primit un film din partea criticilor, răspunsul era pe net. Dacă voiam să citesc un rezumat al cărţii pe care ar fi trebui s-o citesc pentru ora de Limba şi Literatura Română, îl găseam fără probleme. Şi tot aşa. Absolut orice aveam nevoie în orice moment al zilei, internetul oferea răspunsul.
Cu excepţia faptului că genera alte probleme. Singurul semn că persoana cu care vorbeam pe messenger râdea la glumele mele era „=))” – ceea ce nu-ţi oferea tocmai siguranţa că, într-adevăr, i-a plăcut gluma. De asemenea, pozele de pe paginile de profil ale prietenilor au o calitate destul de bună, dar plăcerea de a le observa nu se compară cu privitul fotografiilor developate din albumul din bibliotecă.
Însă, cel mai mare inconvenient al internetului este faptul că timpul pare să treacă ridicol de repede când patinezi prin spaţiul virtual. Şi te trezeşti dintr-o dată că s-a lăsat noaptea şi că singurul lucru pe care ţi-l aminteşti că l-ai văzut pe monitor este un status lipsit de importanţă de pe un profil de Facebook.
M-am plimbat cu rolele pe un lac îngheţat, până a cedat gheaţa. Am zburat cu singurul avion super-sonic destinat pasagerilor. M-am jucat Leapşa şi V-aţi-ascunselea până în zorii zilei. Am parcurs aproape toată ţara cu bicicleta. Şi internetul n-a avut absolut nimic de-a face cu niciunul dintre aceste cazuri.
Ideea e destul de simplă: nu ai nevoie să intri pe internet atunci când eşti plictisit şi nu şti ce să faci ca să te dezmorţeşti. Mai bine sună-ţi un prieten propune-i să ieşiţi undeva. Undeva fără acces la internet, dacă e posibil.
Sursa foto: wikimedia.org
