de Carmen Ghicică
Articolul de față pornește de la expresia pe care am tot auzit-o în ultimul timp: „Așa mamă, așa fiică!“. Și am auzit-o raportată la situații cu totul diferite, interpretată atât cu sens pozitiv, cât și cu sens negativ. Nu sunt de acord ca un copil să fie judecat după faptele părinților. Dar sunt de acord cu faptul că, de multe ori, copilul poate fi influențat de acțiunile celor care le-au dat viață, după premisa „aia văd, aia fac“.
Suntem, deci, reflexia părinților noștri? Având în vedere că aici nu vorbim despre o știință exactă, lucrurile sunt relative. Depinde de… noi. Da, de noi! De fiecare ființă în parte, de modul în care își gestionează viața, alegând să fie copia xerox a părinților sau să fie mai buni sau mai puțin buni decât aceștia.
Mă întreb, pe ei cine îi învață să fie părinți? Cine îi învață cum să ne educe? Cine le spune care sunt cele mai bune alegeri pentru noi? Părinții lor, poate. Dar pe părinții părinților? Și pot continua mult timp cu aceste întrebări. Revin la nelămuririle mele, cine îi învață să ne crească sănătos când nimic nu mai e sănătos în ziua de azi? Cine îi învață să ne fie alături atunci când avem cea mai mare nevoie? Se spune că un părinte are al șaselea simț (şi tind să cred asta, având o mamă ca a mea). Astăzi am citit un articol despre o mamă care își duce odraslele la țară în vacanțele de vară, departe de lumea virtuală oferită de internet și toxicitatea televizorului. (Articolul se găsește pe celebrity.yahoo.com). Cei mici păreau fericiți și sănătoși. Tânăra mamă din Polonia, Izabela Urbaniak, spune că ea așa a crescut și că a crescut frumos, motiv pentru care dorește ca și cei doi copii ai săi să aibă parte de experiențe idilice pe drumuri rurale și pline de viață. „Așa mamă, așa copii!“
După cum spuneam, există și extrema cealaltă, atunci când părinții noștri nu au făcut cele mai bune alegeri pentru ei. Fie că este vorba de un tată dependent de alcool sau violent, fie că este vorba de o mamă adulteră sau invers, nu asta este ideea, copilul poartă povara pe umeri, va fi arătat cu degetul și se va spune: „Asta o să facă și el!“ Dar dacă nu o să facă asta? Dar dacă o să fie mai bun decât voi cei care arătați cu degetul spre el? Poate că deja e mai bun decât cei care arată spre el. Este el vinovat de ceva?! Și-a ales el părinții?! Putem noi să fim oameni şi să-i acordăm beneficiul îndoielii?! Nu știu dacă această înclinaţie către a judeca, după cum am menționat anterior, este specifică românilor, dar știu că este degradantă.
Cred că aceste prejudecăți indică și un grad de non-inteligență. Fiecare e responsabil de propriile acțiuni, aici este vorba despre o alegere, chiar dacă ai fost crescut într-un fel sau altul. Poți fi influențat doar dacă te lași, nimeni nu-și pornește drumul în viață știind cum va fi ca persoană, ca părinte, ca prieten, ca iubit, ca nepot sau ca orice altceva. Te modelezi pe parcurs, îți croiești propriul drum în viață, iar modul în care ai fost educat poate fi o experiență pentru a te dezvolta ca persoană, chiar dacă experiența a fost una plăcută sau una mai puțin plăcută.
Cineva drag mie mi-a spus că noi nu suntem consecințele părinților noștri, ci rodul iubirii lor.
Sursa foto: Wikimedia.com
