de Marina Măruntu
Despre simțuri s-au scris și s-au spus multe, dar mereu ar mai fi de adaugat câte ceva: o poveste, o confesiune, un studiu de specialitate, o amintire… Citeam de curând „Cartea simțurilor” editată de Dan C. Mihăilescu și, inevitabil, gândul mi-a fugit către ceea ce spunea Patrick Suskind despre simțul olfactiv: „Cel care pune stăpânire pe simţul mirosului pune stăpânire pe sufletul omenirii” în romanul „Parfumul” ce l-a făcut celebru în 47 de limbi și care este un adevarat omagiu literar adus unui simț.
Volumul colectiv, în care regăsim textele adunate de la scriitori contemporani cunoscuți precum Ana Blandiana, Adriana Bittel, Radu Paraschivescu, Ioana Nicolaie, Mircea Cartarescu, Ioana Parvulescu ș.a. nu este doar un experiment alchimic sensorial, ci este o carte care invită la introspecție. Cu toții avem acea ,,madlenă” ce ne transpune în universuri de mult uitate, având puterea de a trezi în faptura umană amintiri și plăceri fundamentale care ne conturează și ne individualizează.
Bucuria, plăcerea, desfătarea, frumusetea, simplitatea elementară și în fond, ansamblul tuturor trăirilor genuine stau sub pecetea celor cinci simțuri. Fatalitatea senzorială este transpusă literar de către Horia-Roman Patapievici în preambulul textului său din antologie printr-o afirmație cu caracter axiomatic ,,SIMȚURILE NU AU NEVOIE «DE SENS» PENTRU A «ÎNȚELEGE» LUMEA.” Observăm, așadar, inutilitatea încercărilor noastre de a defini și de a pricepe felul în care acestea acționează asupra omului. Complexitatea lor, în definitiv, potențează frumusețea lumii. Ceea ce ar trebui să ne intereseze este identificarea simțului care pentru noi are un caracter evocativ. Fie că vorbim despre o hipersensibilitate tactilă, olfactivă, vizuală, auditivă sau de una a gustului, stranietatea acestora constă în gesturile firești cu efect de rezonanță pe care le facem și care reușesc să stârnească în noi senzații depline.
Uneori simțurile au capacitatea de a sfida timpul și de a anula barierele acestuia. Iraționalul devine rational, iar acesta este momentul în care avem acces total la conștiința noastră. Aceste instrumente de cunoștere primordială ne conectează cu lumea și cu toate constituentele intrinseci care ne definesc, dar în mod paradoxal ne deconectează de la realitatea imediată. Parfumul unui străin ce a trecut pe langă noi pe stradă, mirosul bradului sau al portocalelor, al ploilor scurte de vară, ticăitul ceasurilor în miezul nopții, textura fină a materialelor de tot soiul sau gustul unor specialități culinare pot suscita vibrații lăuntrice de nestăvilit.
Sunt persoane care au memorie vizuală, amintirile acestora fiind un ansamblu de reprezentări unde văzul joacă un rol esențial. În opoziție cu aceștia, există persoane pentru care mirosurile sunt la fel de vii precum imaginile. A fi prezent în lume, pentru unii se reflectă în aspectul carnal. Ne place să cunoștem și să explorăm, iar de cele mai multe ori, aromele celorlalți sunt incontestabil cea mai puternică sursă care certifică existența făpturilor umane. În interacțiunea cu ceilalți deliciul atingerii poate fi ușor considerat un viciu. Simțul tactil este cel mai damnat dintre cele cinci. Cu toate că este cel care poate proba verosimilul, se lovește de oprobriul societății care atribuie o încărcătură morală tuturor acțiunilor pe care le facem. Senzualitatea este judecată, iar gesturile de natură erotică alterează calitatea umană în accepția colectivă și participă la proliferarea păcatului.
Spuneam la început că este important să cunoaștem ceea ce declanșează o avalanșă de amintiri și emoții conectându-ne cu prezentul sau trecutul, deoarece astfel putem umple golurile din profunzimea firii. Nu de puține ori, atunci când încercăm să facem o analiză a sinelui, decorul poate să ne pară străin. În aceste situații totul este un puzzle cu piese rătăcite și intră în atribuțiile simțurilor să reconstituie întregul.
Sursa foto: “Kibbelsteg Spiral Stairs (15159756318)” by Tony Webster from Portland, Oregon, United States – Kibbelsteg Spiral Stairs. Licensed under CC BY 2.0 via Wikimedia Commons