Keith Kenniff este compozitor multi-instrumentalist, dansator, actor şi compozitor de teatru. Melodiile sale transmit calmul unei după-amiezi petrecute în incinta spaţiului interior din noi înşine. Titlurile acestui gen muzical sunt simbolice. În anul 2004 îşi lansează albumul As Helios cu titlurile Unomia, Engya, Ayres, Caesura, Unleft, Leave at the Triple Door, Moiety. În 2005 îşi lansează albumul As Goldmund cu Corduroy Road, Two Point Discrimination, The Malady of Elegance, Famous Places, The Heart of High Places. În anul 2011 reapare cu albumul With Meadows şi hiturile The Littlest Star, Songs about Snow, A Deep and Dreamless Sleep.
Compoziţiile acestui gen muzical sunt imagerii poetice fonice. Ce-i drept, postmodernismul a ajutat la apariţia lor; postmodernul în muzică este mai plăcut decât în poezie; muzica îşi păstrează canoanele de creaţie şi mimesis, însă, limbajul poetic a suferit în ultimele decenii transfigurări radicale la nivel semiotic şi semantic.
Melodia Portraits[1] a lui Keith Kenniff este potrivită pentru după-amiezile petrecute acasă. Symmetry în schimb, îmbină acordurile dinamice cu cele mai grave ale unei viori şi cu cele mai expresive ale unui pian. Totul se transformă într-o polifonie plină de culoare a vieţii. Realitatea şi contradicţia acesteia sunt simetriile existenţei umane, simetriile gândurilor noastre şi aşteptărilor noastre.
Banda Balmorhea în schimb, dincolo de trăirea existenţialistă a omului, se apropie mult de trăirea socială a acestuia alături de Ceilalţi. Piese precum Winter sau Remembrance[2] cu clipuri în care actanţii sunt homo fictus din gheaţă, evidenţiază două trăsături esenţiale ale societăţii actuale: alienarea alături de Ceilalţi în haosul şi arhitectura citadină şi eşecul multora dintre dorinţele fiecăruia.
Cu toate că piesele sunt aparent calme, Hesyhia este doar un actant terţiar ce se estompează odată cu ritmurile uşor triste ce vor să spună un singur lucru: „totul trece”. Manechinii[3] mondrieni de gheaţă imită ipostaza unor figuri gânditoare, apăsate de vanitatea vieţii ce li se topeşte printre degete şi printre gândurile divagate.
Statuetele de gheaţă ne aduc aminte de cele ale lui Auguste Rodin. Foarte important de urmărit în aceste clipuri este relaţia dintre arhitectură şi manechinii de gheaţă! Oare ce să fie, dacă nu umanitatea transformată în gheaţă sub presiunea societăţii citadine ultra-moderne?!
La jumătatea piesei Remembrance apare un fel de ţipăt munchian acompaniat de bătăi ritmice ale instrumentelor, tocmai pentru a accentua starea de autism societal-identitar, iar apoi gradarea descendentă este bruscă spre acel calm aparent. Cum am mai spus, Hesyhia doar îşi face apariţia pentru a juca un rol de regizor absconditus al vieţii statuetelor.
Muzică bună în adevăratul sens al cuvântului există şi se găseşte, numai că trebuie căutată, fiindcă la radio sau pe posturile de difuzare nu se găseşte. Arta sunetului este rară, dar acolo unde ea există, este frumoasă.
Sursa foto: Facebook
[3] Manechinii de gheaţă prezenţi în videoclipurile The Winter şi Remembrance ale trupei Balmorhea sunt preluaţi după sculpturile expuse de artista braziliană Nele Azevedo la Berlin, pe nişte trepte la umbră de 23 ° C. Ele s-au topit în mai puţin de 30 de minute.
