Ştiri neliniştitoare pentru părinţi. În ultimii ani s-a remarcat o schimbare în politica – atât de plăcută odinioară – a achiziţionării jucăriilor. Se pare că suma minimă pentru o ocazie banală ca Ziua Copilului a trecut de la zece lei – preţul generic pentru o jucărie care să reziste până la Crăciun – la trei sute de milioane de lei.
Băieţii nu se vor mai mulţumi cu o maşinuţă de plastic şi metal roşu – chiar dacă părinţii vor insista că roţile se învârt, iar uşile se deschid „ca-n realitate”. Nu. Îşi vor dori o chitară electrică din plastic, fără corzi, care ştie să reproducă singură melodii de care n-a auzit nimeni vreodată şi poate chiar recunoaşte melodiile care se cântă în apropierea ei. Vă va costa zece mii de lei şi va înceta să funcţioneze înainte de cină.
Fetele vor fi extrem de necăjite dacă nu vor primi o păpuşă mov cu fustiţă roz şi care scoate un fel de mârâit dacă nu-i faci baie de trei ori pe zi. Va costa cam cât un garaj pentru trei maşini. Cu maşini cu tot.
Totul pare înfiorător, dar, în termeni reali, jucăriile acestea nu se deosebesc prea mult de cele care mi-au luminat şi mie copilăria cu ani în urmă. Totuşi, acelea – aşa cum tatei îi plăcea să-mi reamintească – nu erau altceva decât plastic ascuns după un alt strat de plastic, cu un beculeţ în vârf. Şi nu cred să fi fost mai scumpe decât cele pe care le primea chiar el când era mic – o rotiţă zimţată de lemn prinsă de un băţ care, atunci când o învârteai, scotea un fel de ţăcănit.
Mai mult decât atât. Naveta Star Wars pe care părinţii mei au fost nevoiţi să o cumpere acum multe veri era fenomenal de scumpă. Dar ştia să recunoasă melodii? Vroia să-i fac baie? Nu, dar îi cădeau aripile în acelaşi timp în care se strică o chitară super-computerizată din ziua de astăzi.
Prin 1996, o maşină de curse din piese LEGO costa în jur de treizeci de mii de lei, care în banii de astăzi e cam la fel de mult cât o echipă de fotbal din Anglia. Şi ce ştia să facă? Păi stătea pe sub pat, adunând praf câţiva ani de zile, apoi dispărea la coşul de gunoi. Mai era şi figurina Batman. În 1997 ai fi plătit cincizeci de mii de lei pe ea, ceea ce astăzi ar însemna cam cât costă chitara de plastic. Aşadar, nu cred că jucăriile de azi sunt mai scumpe decât stămoşii lor.
Lucrul care s-a schimbat, însă este frecvenţa cu care copiii primesc jucăriile. Pe când eram eu mic şi copil, primeam o acadea de Sf. Nicolae, o maşinuţă cu ocazia Crăciunului, un joc LEGO de ziua mea, o portocală şi o şapcă pe 1 iunie. Astăzi, copiii primesc câte ceva la fiecare două minute.
Cel mai frumos cadou pe care l-am primit vreodată de la părinţi a fost primul meu ceas de mână din metal – încă îl mai am şi chiar îl port din când în când. Astăzi părinţii oferă astfel de ceasuri copiilor de patru ori pe an. Băieţelul din vecini – nu are mai mult de şase ani – a pierdut mai multe ceasuri în doi ani decât am pierdut eu în paisprezece.
Cât despre cadourile „obişnuite”, lucrurile sunt şi mai confuze. Am avut ocazia să particip la petrecerile aniversare ale unor copii mai mici. I-am văzut cum, plini de bucurie şi entuziasm, sfâşie în bucăţi ambalajul cadoului, ca în următoarea secundă să-l ignore total. Astfel, camera oricărui copil este ticsită cu jocuri în ţiplă şi maşinuţe care nu au văzut lumina zilei. Numai jocul de LEGO este întotdeauna desfăcut, apoi lăsat exact în mijlocul încăperii pentru ca oricine îndrăzneşe să păşească dincolo de pragul uşii să aibă pe ce călca.
Încă ceva. Dacă în copilărie eraţi entuziasmaţi numai când venea vorba depre modelele de avioane, nu înseamnă că şi copilul dumneavoastră are aceleaşi înclinaţii. Mai mult ca sigur se va arăta mai interesat de un iPad nou sau de un telefon mobil fără butoane.
Aşa că, dacă ar fi să vă dau un sfat despre cadourile pentru copii, uitaţi de cele oferite din două în două minute. Nu îşi doresc acele lucruri, oricât de entuziasmaţi se vor arăta în primă instanţă. Mai bine luaţi-le cât mai rar cadourile pe care le doresc.
Ciprian Radu
Foto: Alexandra Proca
