Când auzim cuvântul „revoluţie”, avem tendinţa de a-l asocia imediat cu sensul său popular, acela de „revoltă, răscoală”, lucru deloc condamnabil pentru o ţară care încă păstrează „sechelele” căderii fostului regim politic. Desigur, mă refer la comunismul pe care generaţia noastră, generaţia `90, n-a avut şansa (sau neşansa) să-l prindă, dar pe care îl resimte prin prisma poveştilor pline de zel ale părinţilor sau bunicilor, martori ai istoriei recente.
În mintea noastră, a tinerilor, s-a însămânţat, aşadar, un sistem de principii care blamează ideologiile autoritare, dar mai ales punerea lor în practică. Cine n-a auzit până acum apelativul „comunistule”, aruncat ca o insultă pentru cineva considerat închis la minte? Ei bine, aceasta este, pe scurt, percepţia generală a majorităţii tinerilor crescuţi în sânul democraţiei, asupra sistemului ceauşist. Noi suntem cei care nu putem percepe sau accepta îngrădirea libertăţilor sau încălcarea drepturilor, dar câţi dintre noi au minima curiozitate să citească Constituţia României sau Declaraţia Universală a Drepturilor Omului? Noi suntem cei care încă ne mai îmbătăm cu iluzia că ne sunt respectate drepturile pentru că ACUM putem să strigăm în gura mare la colţ de stradă că „ăştia” de la putere sunt nişte rataţi, fără să ne ridice „miliţia”. Putem să hoinărim pe străzi până dimineaţa, să pierdem timpul, să nu muncim, să ne afişăm obscenitatea, să ne aruncăm banii pe nimicurile din magazinele acum pline, să râdem de cei de la catedră, să butonăm telecomanda o zi întreagă, să fim ce vrem noi să fim. De asta iubim noi democraţia. De asta au încetat alţii să o mai iubească. Şi când zic alţii, mă gândesc la părinţii şi bunicii care şi-au pus speranţele într-o schimbare ce avea să le aducă scăderea salariilor şi pensiilor, nesiguranţa zilei de mâine şi grija pentru odraslele scăpate de sub control într-o lume nebună.
E lucrul pe care îl realizezi când scapi din braţele protectoare ale părinţilor, laşi în urmă orăşelul mic şi liniştit de provincie şi te muţi în mult râvnita capitală pentru a da piept cu realitatea. E momentul când râzi amar de propria naivitate, când mergi cu noii prieteni într-un club şi descoperi o altă lume. Te aşezi, priveşti în jurul tău şi descoperi că: un vacarm îngrozitor poartă numele de muzică, noul stil de dans este „pogo” sau „hai să ne împingem unii în alţii”, DJ-ul aproape că se dă cu capul de podea pentru că simte mult prea intens „muzica”, un ciudat vine şi te întreabă dacă vrei „o boabă”, toţi în jurul tău nu se mai ţin bine pe picioare şi nu ştii dacă e de la cinci shoturi de tequila + două pahare de votcă sau de la prea multe „boabe”, un cuplu stă „încălecat” în mijlocul clubului sărutându-se cu foc, altul trântit pe canapea într-o poziție deloc onorabilă şi la toaletă o individă a îmbrăţişat călduros closetul. Apoi… vine un tânăr care îți spune că de la „pilă” (pilulă) i s-au tăiat picioarele, dar că „e fericire”.
E fericire… Şi din punctul acesta începi să te întrebi ce se întamplă cu lumea din jurul tău, de când fericirea stă în substanţe? Când lucrurile simple ca plimbarea cu barca în Herăstrău, mersul la film, ţinutul de mână, un dans în pereche sau fuga în Vamă, de care ne povesteau părinţii, au încetat să mai fie fericire? Părinţii sunt conştienţi că, mai nou, un laptop, i-phone, i-pad sau o tabletă sunt fericire şi nu îmbrăţişarea lor? Şi dacă da, câţi ar vrea sau mai au putere să schimbe asta într-o lume dominată de tehnologie?
Revenind acum la cuvântul de ordine, „revoluţie”, ar fi bine să înţelegem că răscoala românilor din 1989 a reprezentat doar faza incipientă a ceea ce urma să fie o revoluţie. Sensul primar al termenului îl găsim în DEX sub forma: „ansamblul transformărilor calitative profunde care cuprind fie un sistem în întregime, fie unul sau mai multe subsisteme ale acestuia.” Schimbările ce au succedat iernii din `89 ar fi putut fi de bun augur dacă ar fi pătruns într-o societate maturizată şi nu într-una subdezvoltată şi slabită moral. Scăpaţi de sub restricţii, românii n-au ştiut ce să facă cu libertatea şi au dat drumul pe bandă rulantă exceselor pentru a se alinia cu occidentul. Ne-am ales, în schimb, cu o ţară „jumulită” de escroci, batjocorită de străini şi cu o generaţie pasivă, prinsă de valul tehnologic, inconştientă şi incapabilă să poarte pe umeri responsabilităţi.
Alexandra Cheroiu
Foto: Alexandra Proca
