de Bogdan Țopan
Foto: Liliana Maria Gheorghe
Orice asemănare cu orice persoană pe care o cunoașteți sau aveți impresia că o cunoașteți, cu voi înșivă sau cu vecinii este pur fictivă.
După o scurtă verificare statistică, am putut să afirm că oamenii nu au prins recent o mare pasiune pentru noțiunile de teorie politică. Am înțeles că oamenii nu au nevoie de lucruri spuse balansat, lăsând loc de interpretări și analize personale, de asimilare a unor informații în concordanță cu experiența proprie și cu formele culturale cu care sunt obișnuiți, care, eventual, ar duce la progresul individual. Această scurtă experiență mi-a arătat că majoritatea oamenilor vor să vadă lucruri tranșante, acuze aruncate, capete căzute.
De acolo a ieșit acest text. Apoi mi-am pus o întrebare foarte simplă. „De ce se întâmplă toate astea?”
Nu am știut de unde să încep. E dificil de crezut ca, la atât de puțin timp după Revoluție, cineva născut după Revoluție să poată explica coerent momente anterioare și posterioare acestui traumatism identitar, ale cărui urmări încă le simțim pe deplin. E dificil ca, încercând să prinzi ghemul încâlcit al problemelor interne, să mai reușești să descâlcești firele unor alegeri trecute care să îți ofere o panoramă asupra lucrurilor care s-au întâmplat. Iar în cele din urmă, este dificil ca această panoramă să fie una pe care să te poți baza.
Pentru a te pregăti pentru viitor trebuie cel puțin să cunoști bine trecutul și să ai o înțelegere decentă asupra prezentului. Nu am spus niciodată că eu pot să fac asta. Am încercat să spun lucrurile așa cum am crezut și am menționat de fiecare dată că orice opinie a mea poate fi ușor pusă în balanță.
Acum să discutăm lucruri mărețe.
E adevărat tot ce ați auzit. Se zvonește prin târg că România nu are o imagine prea bună pe afară, că îngroșăm rândurile Serviciilor Sociale din Europa, că o mulțime de compatrioți – indivizi care, de multe ori, nu au în comun nimic altceva decât perimetrul în care s-au născut – au preocupări demne de milă sau, câteodată, chiar unele neortodoxe.
Se mai zvonește că batem la ușa Schengenului fără răspuns și că, dacă vom intra, vom fi tratați ca musafiri nepoftiți. Că unii de pe afară se întreabă cum de merge treaba cu „copiatul din lucrarea vecinului” fără ca „Șeful Clasei” să ia vreo măsură. Că mulți români se fac că plouă atunci când alți români trec pe lângă ei în străinătate. Că ne occidentalizăm peste noapte, că suntem cetățeni europeni și vrem să fim considerați ca atare.
Că nu suportăm ca cineva să spună adevărul, sau măcar opinia lui care jenează convingerile noastre. Că avem un orgoliu prost, care la fel ca și în jocurile de copii ne permite doar nouă să deținem adevărul. Dacă ai păduchi și tu spui că ai păduchi e în regulă. Dacă un alt copil îți spune că ai păduchi o să îl iei imediat la bătaie. Ca pe „vremea cealaltă” – dacă spui că sunt lucruri care nu merg bine, riști să ți se spună că „nu ești patriot”. S-ar putea să nu fi ținut în mână un steag decât atunci când ai fost la un meci de fotbal.
Trecând cu autobuzul prin Europa, am înțeles că încă suntem printre puținii care avem munți și că nu ne pasă. Sau mai grav, că ne pasă și avem impresia că oricum nu putem schimba nimic. Că ne e frică tuturor. Ne e frică de ce o să spună vecinii, ne e frică de ce o să se spună la biserică, ne e frică de ce o să se întâmple dacă o să afle șefii de la serviciu, etc.
Ne e frică de consecințe.
E normal să ne fie frică de consecințe. Ultima dată când am făcut schimbări majore nu ne-am transformat exact în RFG-ul la care mare parte dintre părinții noștri visau. Ne e frică de schimbări după atâtea schimbări, la fel cum îți este frică să te urci pe schiuri după câteva căzături groaznice.
Mi s-a mai spus că informația e liberă, dar presa nu e. Nu e liberă de angajamente, adică. Observatorii mi-au declarat că, dacă cineva totuși ne calcă prea tare pe bătătura mediatică, schimbăm foaia, împroșcându-l cu noroi. Iar vara, dacă nu e noroi, cu ce se găsește mai din plin pe drumurile patriei pe care încă mai circulă care cu boi ca în tablourile pictate de Grigorescu.
Că ascundem o mulțime de oameni mici în spatele unei mâini de oameni colosal de mari.
Că ne resemnăm mult prea repede și ne așteptăm mereu la mai rău. „Și când ne-o fi mai rău, să ne mearg-așa de bine”, „Rău cu rău dar mai rău fără rău”, „Capul plecat, sabia nu-l taie”, toate expresiile pe care le învățăm încă de copii.
Că toată lumea știe toate lucrurile astea dar că nimeni nu vorbește despre ele.
Că la sfârșitul a două pagini, nici eu nu am înțeles mare lucru.
Că mai am nevoie de timp de gândire. Un timp care trebuie să treacă.
Politica e între oameni și viața lor de fiecare zi.
Bogdan Țopan
Rubrica „Politicul (cu)minte revine în 16 decembrie 2013.
