Ei sunt reali ca noi, sunt vii, trăiesc. Ei simt, le este teamă, au emoţii, sunt frumoşi la fel ca tine şi ca mine. Ei ȋşi doresc la fel ca tine, poate nu la fel de mult. Ei trăiesc, de multe ori nu ȋndeajuns de mult, şi visează, iar visurile lor par rutină pentru noi. Ei speră, iar speranţa nu ȋi ajută mereu când noi le ȋnchidem uşile ȋn nas. Ei luptă, şi puţini sunt cei care ies victorioşi.
Am fost zilele trecute la o fundaţie pentru copii. Unii dintre ei sunt rezidenţi, ceea ce ȋnseamnă că locuiesc acolo, iar unii sunt aduşi de rude pe timpul zilei, sunt acele familii sărace care nu ȋşi permit să trimită copilul la grădiniţă sau la un after-school. Aici există oameni care fac voluntariat şi au grijă de ei, le pregătesc masa, ȋi ajută la teme şi fac tot ce pot pentru cei mici.
Când am ajuns acolo, era un „eveniment” unde veniseră sponsori cu câte o plasă cu dulciuri, cărţi şi jucării donate. Stând şi privind din afară, era un lucru bun, ei nu sunt singuri, cineva ȋi ajută. Când văd o bunică ieşind cu nepoţica şi conversând cu cineva de lângă mine, și spune : „O să termine plasa asta ȋn mai putin de două zile, la cum sunt ei.” Ȋntr-adevăr, copiilor le plac dulciurile şi, gândidu-mă mai atent la vorbele ei, realizez că probabil nu asta este problema, ci faptul că ei nu primesc atât de des.
Atunci ȋmi aduc aminte de ceea ce auzisem mai demult, cum că ne aducem aminte de aceşti copii doar de două ori pe an: de Paşte şi de Crăciun. Vedeam realitatea din aceste vorbe, care nu au fost spuse ȋn vânt. „Să se bucure şi ei de sărbatori.”
Un alt lucru care m-a surpins să ȋl aud este că aveau nevoie de proces verbal pentru donaţii. Ceea ce ȋnseamnă că nu era chiar o donaţie, ci pur şi simplu o altă companie care vrea să „dea bine” şi face aceste donaţii care oricum se scad din dările pentru stat. Majoritatea companiilor acţionează astfel, iar ȋn ochii lumii sunt extraordinare, fac un lucru caritabil, când, de fapt, ei oricum ar fi dat acei bani statului, doar că au ales această cale. Putem spune că este o investiţie bună pentru imaginea companiei. Ȋn subconştientul consumatorului se va creea acestă imagine a binefăcătorului care, de multe ori, ȋl va determina să aleagă produsul sau serviciul respectiv.
Aceşti copii nu sunt singuri, dar mulţi sunt marginalizaţi ȋn societate, sunt nedoriţi datoriă naţionalităţii. Copilul nu are nici o vină pentru cum s-a născut. Noi suntem cei care trebuie să ȋi susţinem, să le fim alături, şi să le dăm şansa de a trăi. Ȋn momentul în care ȋi etichetăm, deja creăm o barieră ȋntre ei şi noi. Nu este corect faţă de ei, le furăm şansa la viaţă. Le impunem un mod de a fi, care poate pentru ei nu este cel mai bun.
Ei sunt doar copii. Iar noi, când ȋi etichetăm, ȋi marginalizăm. Unele persoane le interzic copiilor chiar să vorbească între ei. Cum credeţi voi că vor creşte aceşti copii dacă noi le spunem de mici că sunt răi, că sunt hoţi, că nu ȋi iubeşte nimeni? Unii dintre ei au caracterul puternic şi reuşesc să treacă peste aceste lucruri, având de multe ori norocul să ȋntalnească pe cineva care să-i sprijine în totalitate. Alţii acceptă condiţia pe care noi le-o dăm şi devin hoţi, răi ş.a.m.d..
Schimbarea vine de la noi. Noi trebuie să ȋncepem prin a ȋnceta să punem etichete. Ce ar fi dacă erai tu sau copilul tău ȋn locul lor?
Sursa foto: flickr.com
