de Ana Iliescu
Storytelling-ul este o metodă ce are la bază povestea. Oamenii preferă să învețe dintr-o poveste, să se lase conduși de o poveste pentru că povestea înseamnă emoție. Cu toţii am ascultat poveşti când am fost mici. Pentru intra în lumea poveştilor, a storytelling-ului, am intervievat-o pe Mihaela Cardu, reprezentant al Asociaţiei Babel Education, care foloseşte această metodă ca mijloc terapeutic pentru grupurile defavorizate.
Ana Iliescu: Există similitudini între storytelling şi interpretarea propriu-zisă pe o scenă de teatru?
Mihaela Cardu: Da, cu siguranță există, în ceea ce privește postura povestitorului, lucrul cu vocea, cu corpul. Pentru mine, un eveniment centrat pe Storytelling este unul autentic, ca un organism ce prinde viață aici și acum. Dialogul cu publicul, modul de adaptare la acesta și conexiunea unică ce se înifiripează între cele trei elemente esențiale – povestitorul, publicul și povestea – cred că îndepărtează Storytelling de ideea de reprezentație pregătită anterior și jucată în fața unui public.
A.I.: Încearcă storytelling-ul să readucă în viaţa copiilor poveştile spuse, cândva, de părinţi şi bunici copiilor înainte de culcare, acum când copiii sunt pasionaţi de smartphone-uri şi tablete?
M.C.: Storytelling încearcă, pe de o parte, să-i aducă mai aproape pe copii de ei înșiși, să-și descopere creativitatea, să lucreze cu emoțiile, să și le asume și să poată să le exprime în cuvinte și, pe de altă parte, încearcă să conecteze aceste generații despărțite de pereți virtuali, să aducă povestea ca modalitate de dialog cu părinții și bunicii, din ambele direcții. Storytelling-ul subliniază momentul prezent, îi dă un titlu și niște camarazi ce pot să trăiască în aceeași lume cu tine prin puterea imaginației și a inimii tale. Toată lumea devine co-autor al unei realități unice și irepetabile, ce nu poate fi share-uită decât prin implicarea directă într-o nouă poveste, crearea unei noi realități.
A.I.: Cum reuşeşte un narator prin storytelling să capteze atenţia unui copil? Ce trucuri foloseşte pentru a-l introduce în universul fantastic al poveştii?
M.C.: După cum spuneam, Storytelling nu este ceva prefabricat, chiar dacă poate porni de la o poveste cunoscută și repetată în prealabil. Un narator nu poate să se bazeze pe strategii, nu poate să înceapă o poveste spunându-și: „Știu cum vor reacționa, știu exact ce voi spune și cât va dura povestea”. Deși venim cu temele făcute – voce încălzită, obiecte de decor, spațiu pregătit pentru povești, o poveste a cărui mesaj ne este drag și pe care îl considerăm valoros – venim și cu această atitudine de „ Nu știu totul, povestea nu este doar a mea, vreau să îi ascult pe ei, oare care e povestea lor? Oare care va fi povestea acestui moment?”.
Storytelling crează mai mult un spațiu de întâlnire, o întâlnire la care fiecare vine cu inima deschisă, neștiind exact ce se va întâmpla. Este mai mult un happening în care povestea în sine captează atenția și nu povestitorul.
A.I.: Poveştile din cadrul sesiunii de storytelling sunt o simplă adaptare a celor scrise sau un nou mod de a spune aceleaşi poveşti, folosind emoţie şi captând stările vorbitorului (fericire, tristeţe) prin inflexiunea şi cadenţa vocii, bucurie şi umor?
M.C.: Storytelling vine parcă să le salveze, aducând povești de mult uitate în cotidian în contexte reale și actuale sau, din contră, furându-ne puțin din cotidian și transpunându-ne în realități de mult apuse, dar care fac parte din istoria noastră. Cel mai mult mă atrag poveștile orașelor, ale personajelor mitice ce stau la baza simbolului orașelor. Cred că dacă încercăm să le aflăm și să le spunem poveștile, ne vom apropia cu mai multă grijă și afecțiune de zidurile unei cetăți, de pietrele ce alcătuiesc trotuarul, de acoperișurile ce au auzit și au spus multe și-i vom prețui mai mult pe locuitorii sau pe vizitatorii acestor locuri.
A.I.: O sesiune de storytelling care foloseşte vocile mai multor actori îmbinate într-un dialog stimulează mai mult imaginaţia copiilor decât naraţiunea făcută de o singură persoană?
M.C.: În cadrul asociației nostre, Babel Education, lucrăm cu voluntari ce pot spune împreună o poveste sau pot spune fiecare o poveste. Cred că unitatea este dată de poveste în sine și de dialogul real, de conexiunea între povestitor(i) și public. Imaginația copiilor poate cuprinde foarte multe voci și imagini, important este ca pe tot acest parcurs să nu ne pierdem autenticitatea și credibilitatea. Este exact ca un dans. Povestitorul dansează cu publicul, iar povestea poate fi muzica ce îi înconjoară. Niciunul nu poate să se odihnească, atât timp cât celălalt dansează. Ce poate însă, să se întâmple, este ca unul dintre ei să își așeze capul pe umărul celuilalt, într-un moment de reverie, de tristețe sau de fâstâcire, dar muzica nu încetează, povestea continuă chiar dacă, aparent, imaginația a luat o pauză.
A.I.: De-a lungul sesiunilor, aţi întâlnit copii care să nu interacţioneze cu dumneavoastră, să nu se implice, să nu fie transpuşi în planul poveştii?
M.C.: Bineînțeles. Au fost copii a căror primă reacție a fost aceea de a respinge ideea de poveste, spunând că sunt prea mari pentru a mai asculta povești, că acest lucru nu mai face parte din preocupările lor firești. Știu că unii adolescenți au un mod foarte interesant de a-și arăta implicarea și acesta este acela de a părea total neimplicați. Ei pot să fie aparent absorbiți de touchscreen-ul din fața lor și, de fapt, să asculte sau să fie atinși de mesajul poveștii. Este, într-un fel, modul părinților lor de a scrijeli pe bancă atunci când încercau să se concentreze la ce se spune în clasă.
A.I.: Folosiţi metoda storytelling ca mijloc terapeutic pentru grupurile defavorizate. Aţi întâmpinat vreodată probleme de integrare cu tinerii din centrele de plasament?
M.C.: În cadrul asociației derulăm un proiect de storytelling cu copiii de la centrul de plasament. Poveștile spuse și create în acest context nu sunt unele mai ușoare, mai puțin creative sau mai triste. Aș putea spune, dimpotrivă. Copiii din centrele de plasament sunt câteodată mai deschiși la povești și mai dornici să facă ei ceva, să devină autori, cititori sau povestitori. Poveștile sunt cu siguranță un mijloc terapeutic, iar contextul creat de metoda storytelling are impact asupra toturor actorilor implicați. Dacă efectele terapeutice în cazul copiilor pot fi ușor deduse, lumea nu se așteaptă, la cele asupra povestitorului, reprezentant al societății care intră în interacțiune cu acești copii. Acești povestitori, voluntari ai asociației pe care o reprezint, au descoperit cu timpul că există copii ce nu au fost niciodată într-o pădure, ca cea în care intrase Scufița Roșie, că unii copii au nevoie de îmbrățișare continuă pe tot parcursul poveștii și că, după spusele altui copil, nu APA este ceva fără de care nu putem trăi, ci chiar CINEVA lângă noi. Astfel, ne mai vindecăm și noi puțin de preaplinul pe care îl avem și ne contaminăm cu bucuria de a da și de a asculta.
A.I.: Ce faceţi în cazul în care vi se cere să spuneţi o poveste nouă? Apelaţi la improvizaţie sau alegeţi totuşi o poveste cunoscută de toţi?
M.C.: Cuvântul cheie pentru mine este ascultarea. Atunci când mi se cere să spun ceva, ascult ce vine din mine, ce poveste se poate naște din emoțiile și trăirile mele recente, iar dacă tăcerea e prea lungă, înseamnă că pot să ascult și atunci, lansez invitația la co-creare. Storycollecting este un alt fel de storytelling, un exercițiu în care povestea este creată de public, cu ajutorul întrebărilor naratorului. Este un fel de tango argentinian a cărui mișcare este creată din îmbinarea perfectă dintre calitățile ambilor parteneri cu roluri diferite, dar intenții identice… acelea de a se bucura de muzică și de momentul respectiv – creăm deci o poveste aici și acum, povestea noastră, exact ca și acest interviu.
