de Alex Szollo
Foarte multe filme din ziua de azi se bazează pe efecte speciale elaborate, făcute, cum spunem noi, „să ia ochii” cinefililor. Sunt filme ușurele, de distracție, a căror poveste este de multe ori salvată de cocktailul de imagini, sunete și culori care le „ambalează”.
Dacă e vorba să mă-ntrebați sincer care film îmi „ia ochii” cel mai mult, voi răspunde fără vreo ezitare că este vorba despre bijuteria din 1939 ce poartă titlul The Wizard of Oz (sau Vrăjitorul din Oz).
Pelicula lui Victor Fleming a fost făcută cu muuuulți ani înainte ca blockbusterele de azi să fie măcar în fază de proiect în mintea celor ce le-au scris și regizat. Și totuși, pentru mine, rămâne filmul care mi-a marcat copilăria (țin minte și-acum cum îl așteptam cu înfrigurare și începeam să urlu și să m-ascund după maică-mea în momentul apariției Leului cel Laș).
Iubesc filmul ăsta pentru că, într-o vreme în care tehnica nu era suficient de evoluată încât să ofere spectacolele vizuale de astăzi, s-a folosit cât a putut de bine de mijloacele de-atunci pentru a face publicul să creadă cu tărie în magia unei povești.
Îl iubesc pentru momentele muzicale de excepție (cred că, văzându-l de peste 39 de ori, știu toate cântecele pe de rost), pentru felul în care actorii își intră în personaje (Judy Garland chiar pare o fetiță de 8-10 ani, deși are vreo 16 la momentul lansării filmului, Ray Bolger întruchipează magistral stângăcia unui om de paie cu glume deștepte în program, Jack Haley scârțâie frumos de tot în pielea metalică a Omului de Tinichea, Bert Lahr tremură, are accent de Brooklyn și arată magnific sub coama și mustățile Leului, iar pielea palidă cu nuanțe verzui a lui Margaret Hamilton și râsul malefic o califică pentru rolul Vrăjitoarei).
Dar cel mai mult și mai mult, îl iubesc pentru că de fiecare dată îl revăd ca și cum l-aș vedea prima oară, și de fiecare dată mă face să-mi doresc să mai pot fi copil, măcar pentru o zi. E un film care nu are cum să nu trezească dorința de-a fi văzut împreună cu membrii tuturor generațiilor din familie, o poveste pusă foarte bine pe muzică veselă și optimistă, dar și o lecție de viață despre aparențe, prietenie și încredere.
Deci, dacă vreți să intrați în legătură cu partea inocentă, plină de candoare și veselie a sufletului vostru, recomand cu cea mai mare căldură să încălziți bine un bol mare de floricele, să căutați filmul ăsta și să-l vedeți împreună cu toată familia. Nu veți regreta!
Sursa foto: Facebook
