de Alex Szollo
Ca și mulți alții, sunt de părere că o educație religioasă/spirituală temeinică este un atu pentru oricine. O persoană învățată din timp și cu cap să se aplece către lumea sacrului va avea o perspectivă mult mai complexă asupra sinelui și a felului în care acesta interacționează cu lumea.
Cuvintele cheie aici sunt „din timp, și mai ales cu cap.
Religia este un subiect îndelung dezbătut, mai ales în societatea românească. Se vorbește foarte mult despre prezența și rolul orelor de religie în școli, accentuându-se cel mai adesea pericolul de îndoctrinare a copiilor. Ne sunt dați drept exemplu americanii, cărora programa școlară nu le cere studiul religiei, ei având acele „Sunday schools” care instruiesc elevii în ale celor sfinte.
Vedem la fiecare sărbătoare mare oameni bulucindu-se în fața bisericilor, fie ele mănăstiri sau catedrale, pentru a atinge moaștele vreunui sfânt sau a lua Lumină, ceea ce se termină nu de puține ori cu încăierări zdravene, soldate chiar și cu victime. Am avut deja infamul caz de la Tanacu, ce-a stârnit revolta tuturor oamenilor de bun-simț din țara asta. Și gândiți-vă că aceasta, pe scurt, e doar situația din România. Cum, oare, s-a ajuns aici?
Răspunsul este simplu: e vorba de cel mai mare dușman al trăirii religioase/spirituale autentice, un adevărat cancer care poartă numele de fanatism religios. Exemplele mele de mai devreme se raportează la societatea românească întrucât în ea trăim, însă faptul că fanatismul religios este răspândit la nivel mondial, nediscriminând religiile între ele (știm cu toții ce fac unii musulmani, ca și unii creștini, de altfel), nu mai este de foarte multă vreme un secret. Istoria însăși ne-a arătat partea întunecată a omului convins că a lui credință este singura care se apropie de adevăr, iar partea asta întunecată și-a cerut, din păcate, tributul în vieți omenești.
Voi încerca, în cele ce urmează, să vin cu niște argumente personale, situându-mă cât se poate de clar în defavoarea fanatismului religios, și raportându-mă la creștinism, despre care cunosc, îmi place să cred, cele mai multe detalii dintre marile religii.
Răspunsul pe care îl dau întotdeauna la întrebarea „Ce religie ai?” este „creștin.” Sunt botezat catolic, școlit ortodox, am intrat în legătură cu protestanți, neoprotestanți, musulmani, chiar și atei, dacă e s-o spun pe cea dreaptă. Am fost lăsat să-mi formez propriile opinii cu privire la religie, învățat fiind să respect din toată inima credincioșii autentici, indiferent cum I S-ar adresa Domnului. Astfel am ajuns la concluzia că denumirea de „creștin”, adică „urmașul lui Hristos” mi se potrivește cel mai bine, mai bine decât cea de „catolic”(„universal”), ortodox(„drept-credincios”) ori „protestant.” Nu am nicio garanție că ideile mele ar fi universal valabile, și nici că a mea credință ar fi singura care-i dreaptă. Știu doar că-L văd pe Iisus ca fiind Fiul lui Dumnezeu, născut din Fecioară și venit pentru a Se jertfi spre iertarea păcatelor omenirii. Cred în existența Lui fizică, în miracolele săvârșite, și în Înviere, fundamentul credinței oricărui creștin.
Lucrurile în care NU cred, însă, țin de folosirea cuvintelor Lui în scopuri proprii, ceea ce, din păcate se întâmplă de multe ori. Niciodată n-am crezut în preoții/predicatorii care-și transmit mesajul pe un ton ridicat, cu ochii exoftalmici și mimica unui dictator. Nici în cei care vorbesc despre o viață dusă în modestie și-și adună averi din banii credincioșilor.
De ce? Pentru că Iisus a venit cu un cod moral mult prea mare (cu tot ce-nseamnă cuvântul „mare”) ca să fie folosit pentru a speria sau a neliniști lumea, și mai ales pentru a fi ciuntit într-o manieră exclusivistă vii la noi sau arzi!”). A fi creștin, în ochii mei, nu se măsoară în numărul de mătănii făcute sau de moaște sărutate, nici în numărul de rugăciuni recitate mecanic. Ritualurile, oricât de benefice ar fi, nu sunt, după mine, singurele cerințe pentru o viață spirituală bogată, chiar dacă mulți dintre noi se comportă ca și cum ar fi așa.
Faptul că ți-ai început ziua mergând la biserică devine brusc egal cu zero atunci când, odată întors de-acolo, te decizi să judeci, condamni sau bârfești pe cineva. Însuși Iisus interzice asta: „Nu judeca și nu vei fi judecat, nu osândi și nu vei fi osândit”. Oricine care face asta și se numește creștin minte, întocmai ca și orice slujitor al Domnului care se folosește de ură în a-și duce mai departe mesajul sau se dedă unor activități nedemne de o chemare atât de nobilă. Niciun om care face rău altora folosindu-se de religie nu merită a fi numit credincios, indiferent cât i-ar plăcea să afirme asta. Fiecare clipă petrecută judecând, bârfind, urând, pe scurt, excluzându-i pe ceilalți e o clipă în care credința moare.
Drept încheiere, aș vrea să-mi permit să dau un sfat: oricare v-ar fi credința, trăiți-o deplin și nu vă răpiți din bucuria de-a o face fiind aspri în judecarea celor ce nu o împărtășesc. Căci, în fond, fiecare crede în ceva.
Sursa foto: wikimedia.org
