După succesul din 2009 cu Inglourious Basterds, un film de excepţie despre Franţa perioadei naziste şi planurile de asasinare a conducătorilor SS de către un grup de evrei-americani, Tarantino revine în lumina reflectoarelor cu un spaghetti western care are un background istoric destul de sensibil: apogeul epocii scvlavagiste, cu doar doi ani înainte de războiul civil din 1861 şi un amestec de umor burlesc – chiar negru în unele situaţii – violenţă din plin (e Tarantino, totuşi), o poveste de dragoste drept fuel şi răzbunarea care aduce aminte de finalul monologului lui Samuel L. Jackson din Pulp Fiction: „And I will strike down upon thee with great vengeance and furious anger those who attempt to poison and destroy my brothers”.
Acţiunea filmului este situată „somewhere in Texas” într-o perioadă neagră a istoriei Statelor Unite, epoca sclaviei, a traficului de sclavi şi a bestialităţii împotriva fiinţei umane. Tarantino, deşi acuzat de rasism de unii colegi de breaslă, a reuşit să creeze unul dintre cele mai elocvente exemple de anti-rasism din istoria cinematografiei. Unul din factorii care i s-au reproşat cel mai mult lui Q.T. a fost folosirea cuvântului nigger de peste o sută de ori, reacţia regizorului fiind una de uimire întrucât el încearcă să depicteze realitatea acelor timpuri în care sclavii negri reprezentau doar o sumă mai mică sau mai mare de bani.
În afara acţiunii propriu-zise din interiorul filmului, Django aduce o gură de aer proaspăt în ceea ce priveşte distribuţia actorilor, coloana sonoră absolut remarcabilă şi calitatea imaginilor vizuale, atât a peisajelor cât şi a elementelor arhitecturale.
Există un permanent duel, vizibil în a doua jumătate a filmului, între cele două valenţe definitorii ale personajelor principale, intenţionat situate într-o opoziţie perfectă: albul iubitor de negri şi negrul liber pe de-o parte şi albul care urăşte negrii şi negrul aflat sub stăpânirea omului alb, de partea cealaltă. Totul se învârte în jurul acestui vals între cele două perechi de yin-yang-uri, aducând aminte de mai vechii săi strămoşi ai acestui tip de situaţie, Who’s afraid of Virginia Wolf sau recentul Carnage; chiar dacă în ultimele două, jocul de-a şoarecele şi pisica îşi schimbă ritmul ameţitor, întreaga lume pare să graviteze în jurul personajelor. Întocmai este realizat şi duelul în Django unde avem întregul plot învârtindu-se în jurul acestui cvartet. Din acest grup în care Leonardo DiCaprio joacă pentru prima dată un rol complet negativ, Jamie Foxx este pentru prima dată într-un western, Samuel L. Jackson are o alură şi o atitudine inovatoare şi nu în ultimul rând Cristoph Waltz având un rol pozitiv şi de mare efect, ultimul se remarcă prin manierele şi erudiţia sa, contrabalansând peisajul dezolant al inculturii, umorul delicios şi nu în ultimul rând prin inteligenţa personajului său – o armă mortală pe care nu ezită să o folosească niciodată.
Coloana sonoră, asamblată special pentru acest film, este una de excepţie aşa cum ne-a obişnuit Tarantino de-a lungul anilor în toate filmele sale, dovedind ca nu este doar un movie geek, aşa cum el însuşi se proclamă cu mândrie, ci şi un fin meloman. Din fiecare film celebru al său îţi rămâne o melodie care îţi va răscoli creierul mult timp după ce vezi filmul. Dacă în Reservoir Dogs, celebra secvenţă a torturării ofiţerului Marvin Nash e asociată cu sunetul anilor `70, mai precis Steeler Wheels – Stuck in the middle with you, în Pulp Fiction cu secvenţa dansului dintre John Travolta şi Uma Thurman pe muzica lui Chuck Berry – You can never tell iar în Kill Bill hipnoticul fluierat al lui Bernard Herrmann – Twisted Nerve, în Django Unchained soundtrack-ul principal îi aparţine lui Luis Bacalov şi este un masterpiece muzical.
Imaginile vizuale şi secvenţele-cheie sunt fără îndoială marcă înregistrată Quentin Tarantino. Filmele sale sunt mereu bazate pe micile detalii care reunite în întregul film îi conferă acestuia o savoare aparte, precum burlescul lui Django, grupul de bufoni, precursori ai temutului grup KKK sau cameo-urile lui Franco Nero, celălalt Django, sau cel al lui Tarantino care dinamitează odată cu trupul său întreaga idee a sclavagismului. Nu în ultimul rând, replicile din film sunt memorabile, începând de la discursul lui Schlutz din debutul filmului, continuând cu „aroganţele” lui Django şi curiozitatea lui Candie şi terminându cu replicile pline de sine ale bătrânului servitor, Stephen.
În concluzie, tot ce pot spera e că atât fanii lui Tarantino cât şi cinefilii care nu au avut tangenţă cu nonconformistul regizor să meargă pe principiul lui Calvin Candie în urma citirii acestei cronici: Gentlemen, you had my curiosity. But now you have my attention.
Sursa foto: wikimedia.org
[…] ca acesta să fie descoperit de europeni. Quentin Tarantino a încercat în ultimul său film, Django Unchained, să ofere publicului prototipul omului eliberat întru totul de povara asupritoare a sclaviei, […]