Poate că nu e o întrebare pe care ne-o adresăm constant, dar cu siguranță există anumite momente în care ne preocupă evoluția noastră din multe puncte de vedere. Fie că ne gândim voluntar sau involuntar la asta, un lucru e cert: la un moment dat conștientizăm că ne-am schimbat, indiferent de vârsta pe care o avem, impactul procesului sau importanța lui. Iar de la conștientizare pornește tot… întrebări, frământări, cugetări.
Așa m-am trezit și eu zilele trecute că-mi pun singură întrebări despre mine, despre cum eram anul trecut pe vremea asta, dar și acum câțiva ani, despre personalitatea mea, despre evoluția mea. Pe scurt, am reușit să fac o retrospecție a vieții mele și am retrăit multe momente care știam că m-au marcat mai mult sau mai puțin. Am mai stat pe gânduri de multe ori, dar nu am reușit niciodată să raportez clar prezentul la trecut pentru că personalitatea mea încă suferea modificări esențiale.
Am tras câteva concluzii importante, cel puțin pentru mine, că pun accent pe confortul sufletului, să-i zic așa. Consider că cel mai important e să ne simțim împăcați cu noi înșine, motiv pentru care zic mereu că e necesar să alocăm puțin timp câteodată pentru activitățile care ne destind sufletul sau care ne ajută să ne descoperim propriile valori. Bineînțeles, trebuie să ne gândim și la defectele pe care le avem dacă estomparea lor este ceea ce ne dorim și dacă vrem ca locul lor să fie ocupat de trăsături pozitive. Totuși, activitățile noastre zilnice ne preocupă peste măsură, generează stres, oboseală și prea des zicem că „nu avem timp” să ne gândim la noi. Asta este o realitate tristă de care nu ne dăm seama sau o observăm, dar o lăsăm să persiste pentru că, repet, „nu avem timp” să ne ocupăm de ea. Circumstanțele de tot felul poartă vina. Ele generează schimbările acelea prin care trecem, fie ele în bine sau în rău și sunt mai frecvente cele în rău. Din nou, circumstanțele. Trebuie să ne adaptăm societății în care trăim, nu? M-am gândit la ipocrizie că ar fi un exemplu potrivit. Recunoaștem sau nu, ea a existat dintotdeauna, iar în ziua de azi s-a dezvoltat incredibil de mult și e folosită de oricine mai mult sau mai puțin. Ea nu e o valoare și nu e o dovadă de mândrie. De ce o folosim și de ce nu facem nimic să schimbăm asta dacă tot ne deranjează? Răspunsul e că nu prea ne pasă. Iată, alt exemplu de nonvaloare: nepăsarea, draga de ea, întâlnită pe la toate colțurile.
Nu putem schimba mentalitatea unui colectiv într-o anumită direcție, oricât am vrea, dar am putea să ne schimbăm mentalitatea proprie. Fără să vreau, dar mă bucur că s-a întâmplat, după ce am realizat incursiunea printre momentele acelea care m-au marcat, am realizat că a existat mereu un mod foarte simplu prin care se poate reveni la adevăratele valori spirituale și cred că oricine poate face asta: trebuie doar să ne aducem aminte de copilărie, de perioada aceea în care circumstanțele nu ne presau să adoptăm nonvalori, perioada în care știam să ne bucurăm de micile bucurii ale vieții, perioada în care bunicii ne învățau cum să avem o conduită bună, cum să acționăm în anumite situații, cu toate că vremurile s-au schimbat. Valorile sănătoase nu se schimbă niciodată, oricare ar fi diferența dintre generații. Așadar, dacă ne amintim de copilărie, ne dăm seama că acolo ne-am fundamentat personalitatea și, de fapt, valori precum sinceritatea, altruismul, empatia, bunătatea, îngăduința, înțelegerea, bucuria de a trăi și nu numai, sunt încă în sufletul nostru.
Deci, valorile astea pe care unii credem că nu le mai avem, nu s-au pierdut, poate doar s-a așezat puțin praf al uitării peste ele. Le avem acolo și e liniștitor să ni le amintim. Asta ne ajută să ne dăm seama că putem înlătura niște trăsături negative din personalitatea noastră.
Sursa foto: wikimedia.com
