de Carla Cristiana Lunguți
A fi om e mai greu decât plumbul pe lume,
Noi nici nume n-avem. Dar câţi oameni au nume?
Ne-aţi uitat în cămin şi ni-i greu şi ruşine,
Mai cumplită, oricum, e uitarea de sine.
Suntem răi între noi, tot ce-i rău ne-răieşte,
Cei mai răi sunt acei ce urăsc omeneşte.
Noi – parinţi nu avem, cum destinul ne arată,
Pe pământ, cei mai mulţi n-au nici mamă, nici tată.
( Adrian Păunescu- Orfani)
De mai mult de două decenii, România continuă să ducă mai departe o „tradiție”dureroasă rămasă de pe vremea comunismului: cea a copiilor din centrele de plasament. Astăzi, în țara noastră există 57.646 de copii aflați în grija statului, iar anual 2.500 de tineri părăsesc sistemul de ocrotire socială și nu știu încotro să meargă. Acest lucru se datorează faptului că ei nu dispun de resurse financiare și nici de un spațiu locativ care în mod normal ar trebui să vină din partea statului. De ce statul nu oferă locuințe sociale tinerilor instituționalizați?
România, tu știi ce mai fac copiii tăi ?
Un raport al fundației „Desenăm viitorul tău” arată că dacă mâine, pentru unii tineri ar înceta măsura de protecție specială, un procent de 56,4% nu au o perspectivă și nici nu sunt pregătiți pentru a începe o viață nouă. Conform aceluiași raport, această situație denotă lipsă de implicare a personalului în pregătirea tinerilor pentru ceea ce înseamnă o viață independentă.
„În centru este o tensiune firească, constantă între personal și copii. Efectiv nu se suportă. Se rejectează foarte multe cuvinte dureroase. Sistemul este unul infect. Nu există asistență socială și protecția copilului în România”
(Vișinel Bălan-Fundația ”Desenăm viitorul tău”)
În timp ce tinerii din centrele de plasament spun că își doresc să fie ascultați, să desfășoare activități care să îi ajute cu adevărat pe viitor, reprezentanții DGASPC-urilor menționează că nu dispun de suficient personal pentru a-i pregăti pe aceștia pentru o viață independentă, dar că sunt implicați în activități gospodărești care au rolul de a-i ajuta să se dezvolte: „să curețe cartofi și să facă curățenie”. Astfel, e de părere Vișinel Bălan, „Nu poți să ai tupeul la 18 ani să îl întrebi dacă este pregătit pentru o viață indepedentă”.
Ce este locuința socială?
Conform Legii Locuinței nr 114/1996„accesul liber și neîngrădit la locuință este un drept al fiecărui cetățean; realizarea locuințelor constituie un obiectiv major, de interes național, pe termen lung, al administrației publice centrale și locale. ,,De asemnea, aceeași lege vorbește despre locuințele sociale ca fiind locuinţa care se atribuie cu chirie subvenţionată unor persoane sau familii, a căror situaţie economică nu le permite accesul la o locuinţă în proprietate sau închirierea în condiţiile pieţei.’’
Bogdan Suditu, conferențiar la Universitatea din București și coordonator al Direcției Politici de locuire din Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului a vorbit despre problema locuințelor sociale și de ce în România sunt atât de puține. Conform acestuia, persoanele eligibile plătesc maximum 10% din venitul lor pentru chirie. Restul cheltuielilorpentru gestiunea blocului sunt suportate de către primărie. Acesta este și motivul pentru care cele mai multe nu doresc să aloce foarte mult din bugetul lor și atunci preferă să nu se implice.
„Autoritățile locale merg pe următorul principiu: „Pe de o parte cheltuiesc pentru a face un bloc și după continui să cheltuiesc o grămadă de bani ca să întrețin niște oameni acolo. Să se descurce fiecare cum vrea. Asta e atitudinea. Nu o să vă spună nimeni în față”.
Tinerii instituționalizați și locuințele sociale
La vârsta de 18 ani, orice tânăr din centrul de plasament, indiferent că își continuă studiile sau nu, poate beneficia la cerere pe o perioadă de până la 2 ani de protecție socială, conform Legii 272/2004. Însă, mulți dintre ei nu știu de existența acesteia și ajung să fie dați afară în forme legale, cum ar fi, de exemplu, reintegrarea în familia care i-a abandonat :„Este totul o vrăjeală. Împlinește 18 ani, probabil îl anunță cu 2-3 zile înainte că pleacă sau nu îl anunță deloc.În general ca să scape de ei îi duc în familie le dau o subvenție de 1000 de lei o singură dată. După îl dă afară. Sistemul se justifică: „I-am integrat în familie”.
Tinerii care au părăsit centrele de plasament din țară par să confirme cele spuse de Vișinel.
,,Am fost dus în familie la vârsta de 18 ani. Părinții s-au bucurat de banii primiți de la protecția copilului două luni și apoi m-au dat afară”.
(Tânăr post-instituționalizat din Prahova)
Situația nu a fost diferită nici în Botoșani, unde un tânăr a povestit ce s-a întâmplat imediat după ce a împlinit 18 ani.
,,Am împlinit 18 ani și m-au dat efectiv afară din curte la 7 dimineața.”
(Tânăr post-instituționalizat din Botoșani)
Pentru a înțelege mai bine fenomenul, Bogdan Suditu a explicat cum stau exact lucrurile, având în vedere că a făcut parte din sistem.
-PrimăriaSectorului 4 a afișat o listă cu cei care vor beneficia de o locuință socială. Un tânăr instituționalizat, care ar trebui să fie pe locul 1, este pe locul 302 din 330.
–În poziția 302 nu o să aibă niciodată locuință socială în Sectorul 4. Nu au atâtea locuințe. Ei au făcut liste, acum spun ,,OK, așteptăm să ne pice locuințele din cer”.
Pe de altă parte, el este de părere că în Primăria Sectorului 4 este o totală lipsă de transparență.
„Eu nu am reușit să vorbesc cu cei de la Primăria Sector4 să îmi spună ce locuințe sociale gestionează. Tăcere. Lipsă de transparență, care traduce ceva. ”
Se pare că aceeași situație este întâlnită și în Sectorul 5.
„În Sectorul 5, pe strada Petre Ispirescu este un bloc de locuințe sociale în care a primit apartament și Victor Ciutacu. Parcarea din față este una de oameni sociali: BMW,Mercedes, Renault Megane.”
Bogdan Suditu acuză și o indiferență din partea celor care ne conduc și care prin acțiunile lor arată că fac totul doar pentru imagine : ,,Ministrul s-a implicat, s-a dus adică. S-a pozat. La fel și secretarul de stat Cezar Soare, un om care parazitează instituția publică, un om care nu face nimic pentru că nu înțelege nimic”.
Întrebarea pe care ne-o punem toți este cine obține aceste locuințe. Ei bine, răspunsul este :Cine poate.
– Cine verifică dacă cineva este cu adevărat o persoană care are nevoie de locuință socială?
– Nimeni. În momentul acesta cine face repartiția face și verificarea. Nu există nicio instituție de control independentă care să facă asta.
Încă odată ni se arată că în România se aplică principiul „lasă că merge și așa”
Lucrurile merg așa: eu pot să arăt că salariul meu este de 700 lei. Duc o hârtie în acest sens și gata. Nici funcționarii nu se complică. Merg pe principiul „De ce să mă cert eu cu oamenii?Nu mă doare pe mine capul. Mie mi-a adus dosar. Dacă vine cineva să semnaleze că nu e în regulă, el a făcut fals în acte”.
– Există vreun minister care poate cere socoteală în legătură cu locuințele sociale? – Ministerul nu are niciun instrument de control la acest nivel. Dă bani și locuințe după solicitări, culori și interese.
Aceasta este una dintre fețele sistemului și ale României. Fondatorul organizației Homes and Hopes for Children România , Colonelul Mark Cook este de părere că acești tineri trebuie ajutați în beneficiul lor :„Mai importantă decât durata integrării ar trebui să fie durata și calitatea dezvoltării și consilierii acordate. Dacă începi să te gândești la consiliere și dezvoltare socio-profesională pentru tineri când ei ajung la 16 ani, va fi târziu.” Târziu înseamnă niște copii care nu au un viitor, care sunt ai nostri, sunt responsabilitatea noastră, indiferent dacă vrem să recunoaștem sau nu.
