de Alex Szollo
Crearea de mituri e parte din natura umană. Prin mituri, omul transmite generațiilor ce-i urmează modul său de-a înțelege fenomenele, simbolurile și personalitățile ce-l înconjoară, lăsându-și astfel amprenta asupra conștiinței colective.
La fel de bine se poate, însă, spune despre om și că-i place să distrugă mituri. Da, o fi fost Churchill prim-ministrul ce s-a opus nazismului cu tenacitatea demnă de porecla „Buldogul”, dar, spune-vor distrugătorii de mituri, era un bețiv ordinar cu un temperament irascibil. O fi fost Leonardo Da Vinci creatorul Mona Lisei și al Cinei celei de Taină, dar oare nu era homosexual? Societatea modernă e avidă de mituri distruse, iar asta ne include și pe noi, pe români.
Dacă există o personalitate din istoria culturală a țării noastre care a fost ridicată la rangul de mit, acea personalitate poartă numele de Mihai Eminescu. El a dat naștere mitului „poetului național” în cultura noastră: creația sa lirică și epică e studiată în toate ciclurile de învățământ, numeroase instituții de educație și cultură îi poartă numele. Cu alte cuvinte, Eminescu este un simbol al culturii românești. Pentru unii.
Spun „pentru unii” întrucât există și oameni care vor să meargă mult dincolo de mai-sus-menționatul simbol și să descopere lucruri mai „pământești” vizavi de Eminescu. Ceea ce nu ar fi un lucru rău, căci, în fond, orice geniu este în primul rând om. Însă există o categorie de indivizi al căror singur scop în viață pare a fi acela de a căuta să afle și să expună informații de ordinul banalului sau chiar al scandalosului. Pentru acești oameni nu va fi niciodată suficient faptul că Eminescu este studiat la nivelul creației literare, ei se vor descoperitorii secretelor din viața acestuia care să-l apropie de ei, să coboare la nivelul lor omul din spatele geniului care-a dat posterității cea mai lungă poezie de dragoste.
Pentru aceștia, este mult mai comod să știe, să fie absolut siguri că în spatele „Luceafărului” se ascunde un om, întocmai ca ei, de parcă acest lucru nu ar fi evident de la sine, din moment ce existența sa a fost documentată istoric. Sunt de acord că mitizarea excesivă poate dăuna, și chiar o face, însă niciodată nu voi cădea în extrema cealaltă. Nu pot să spun că mă dau în vânt după poezie, însă a nu recunoaște, sau a căuta să trivializezi valoarea lui Eminescu, care este sinonim, până la urmă, cu limbajul poetic românesc, este o dovadă de comportament tipic șacalilor care încearcă să se pună cu un leu, în viziunea mea. Chiar mă întreb serios unde am ajuns ca țară dacă Eminescu este disecat de Senzaționescu, în vreme ce tot mai puțini oameni cunosc măcar o strofă din creația lui.
Era sau nu era nebun? A iubit-o doar pe Veronica Micle? Cum a murit de fapt? Oricât de interesante ar fi aceste întrebări, și oricât de surprinzătoare ar fi răspunsurile la ele, cred că nu ar trebui să se permită ca ele să compromită în vreun fel valoarea literară a lui Eminescu. Până la urmă, și despre Marlon Brando s-a spus că era cam arogant, dar asta nu înseamnă că a fost un actor mai puțin mare.
Deși mult mai relaxați în privința marilor clasici ai literaturii, (cu o pleiadă de reinterpretări și adaptări moderne), nu cred, spre exemplu, că englezii se vor apuca vreodată să scormonească în viața lui Shakespeare pe la diverse emisiuni de tip tabloid pentru ca vreun șobolan din media să-și poată crește cantitatea de cașcaval ronțăit. De ce? Pentru că respectă opera, înainte de-a căuta să banalizeze omul din spatele ei. Și tocmai la fel ar trebui să facem și noi.
La urma urmei, la ce e bună demitizarea dacă știm clar că și miturile evoluează întocmai ca și oamenii? Așa că, în loc să scormonim după omul din spatele mitului, hai să căutăm să reîmprospătăm atât mitul cât și omul, redescoperind astfel lucruri mult mai interesante pentru noi, drept cultură colectivă, decât orice detaliu de ordin „senzațional”. Nu-l dezgropați pe Eminescu, românilor, ci aveți grijă să nu-l îngropați în altceva decât trebuie!
Sursa foto: Wikimedia.org
