Când merg cu autobuzul, atenția e mereu centrată pe ce se întâmplă în afară.Și atenția celorlalți pare-se că e tot afară, dar nu pe geam ci pe ușă.
Toată lumea e focusată să coboare, îți calculează greutatea plaselor, ghiozdanului, să știe cât de dificil ești ca obstacol.
Toți mă întreabă dacă am să cobor.Le e frică că nu mai apucă.Auzi tu, goana de a coborî.
Când merg cu 69 sau 85, toți oamenii se plâng de bani, de boli și de afaceri la negru eșuate.Când citesc și uit să cobor, aud:”O fi repetentă, de-asta citește și aici.”
Când merg cu 601, nimeni nu zice nimic.Toți își transportă problemele în ghiozdane sau în cărți de noptieră.Mai sparge tăcerea vreo băbuță sau controlorul, dar și atunci lumea tace.Tace mai rău ca niciodată.
Vorbeam cu cineva la facultate, zilele astea, de tabieturi, și-mi povestea cât de importantă e cafeaua pe care o servește dimineața, în drum spre stație, cât și muzica aleasă de acasă, în căști, care trebuie să dureze circa 8 min, cât e distanța de la cămin la facultate.Dacă e o melodie prea scurtă sau prea lungă, lucrurile se încâlcesc în mintea lui.În funcție de asta, toate lucrurile, se armonizează.
Când aștept 601, mereu mă poziționez la 5 cm de canalul de scurgere, oprește acolo tot timpul; locul meu la geam e păstrat, în spate.Uneori chiar mă agit să-mi ocup locul.
Seara aștept 601, și văd că numerele de la celelalte autobuze, din spate, se reflectă perfect în geamul șoferului din al meu.Șoferul 601-ului are în ochi numere strălucitoare.
Șoferul a devenit un număr.Și ce-mi mai rămâne de făcut, e să cobor și să urc mereu, dintr-unul în altul
