Text: Ioanita Ruxandra Avram
Foto: Alexandru Cristian Bîrsan
La mulți ani, frați români! La multă sănătate, pace, putere de muncă, la multe realizări sub cârmuirea noului președinte Klaus Iohannis și la mult calm, suficient încât să ignorăm manifestul deranjant al secuimii, care a arborat azi steaguri negre. Să nu-i băgăm în seamă pe ofticați și să ne gândim la lucruri frumoase, da?
Azi, așa cum ar trebui să știe toată românimea, am sărbătorit Ziua Națională a României, celebrarea Marii Uniri din 1918. Cum? Unii, prin repaus total. Alții, ascultând muzică patriotică, consumând bucate tradiționale și băuturi spirtoase. Petrecem românește, fiecare în felul nostru. Bucureștenii se trezesc, apoi merg la paradă. Provincialii pornesc televizorul și au parte de același spectacol ca bucureștenii. Căci… ce mod de-a începe ziua națională e mai bun decât urmărirea paradei anuale?
Ca și anul trecut, am fost la parada de 1 Decembrie. Numai că au existat diferențe semnificative între cele două evenimente. Ca să nu avem parte de priveliștea dezolantă a Arcului de Triumf în renovare, evenimentul de anul acesta a fost organizat în Piața Constituției, de la ora 11. O paradă desfășurată în fața decorului atipic al schelelor din jurul Arcului de Triumf ar fi fost o inițiativă interesantă – o laudă adusă muncii, faptului că, totuși, în țara asta se mai repară lucruri. Încă se mai mișcă CEVA, chiar dacă se-ntâmplă cu viteza melcului.
Am rămas plăcut surprinsă când am observat numărul de copii prezenți la paradă. Ici-colo vedeai obrăjori rumeni și ochi iscoditori, auzeai câte-un „Tati, tati, ce fel de mașină e aia?”, „Pot să conduc și eu un tanc? Pot, pot?” sau „Vreau și eu la război!”. Replica din urmă m-a năucit. Am constatat că, în inocența lor, copiii încă mai cred în eroi patrioți, responsabili și curajoși, capabili să-și apere țara oricând, de orice. Nu cunosc ororile războiului – văd doar latura de basm, poleită cu iluzii infantile. Totuși, am zâmbit privindu-i. E firesc să vadă-n toate ce-i mai bun, să se joace, să viseze.
Am avut norocul să urmăresc parada din față. Lângă mine au stat trei grupuri semnificative: câțiva pensionari simpatici care discutau de zor despre politică, un grup de regaliști care fluturau drapeluri și plimbau de colo-colo un portret al regelui Mihai și niște tineri nervoși care protestau din minut în minut. Copiii, bătrâneii și regaliștii au rezistat cu stoicism vremii de afară, însă tinerii (cel puțin cei din preajma mea) au dat bir cu fugiții repede, dezamăgiți de condițiile meteorologice. Pretutindeni în jur erau oameni cocoțați pe ziduri, pe garduri sau în copaci. Nu le-a fost teamă de ninsoare și frig, au rezistat până la final. Respect!
Parada în sine a reprezentat un eveniment important pentru copii și un șoc pentru adolescenți. Prin fața noastră s-au perindat mașini de război de tot felul : tancuri, blindate, bombardiere, transportoare de rachete. Însă, din cauza condițiilor meteo nefavorabile, defilarea aeriană a fost anulată. Un tânăr de lângă mine, ce tot discuta cu un prieten de-al său, a exclamat la un moment dat : „Frate, nu credeam că mai avem așa ceva, mașini de război care funcționează!” De funcționat, nu știu ce să zic, nu le-a testat nimeni. Au fost doar plimbate, să vadă tot românul că are cine să ne apere în caz de război. Apropo de apărători, la paradă au participat atât militari din România, cât și din Republica Moldova, Franța, Polonia, Turcia și Statele Unite. Spectacolul uniformelor colorate, cu epoleți strălucitori, al executării manevrelor de luptă, a meritat din plin statul în frig, cu fulgi de nea în plete. Nu vreau să pară că-s rea sau subiectivă, dar mi s-a părut că soldații noștri erau cei mai chipeși și mai mândri dintre toți. Avem cu ce ne lăuda ! Bine, bine, văd că m-a apucat febra patriotismului, mă potolesc. Nu toată lumea a fost de acord cu mine. Niște tineri gălăgioși se plângeau că „văd aceleași lucruri an de an” și că „s-au plictisit de moarte”.
În centrul atenției publicului au fost oficialitățile. Românul a respectat cu strictețe tradițiile împământenite, inclusiv huiduiala aniversară a (încă) președintelui României, Traian Băsescu. Mi-a fost milă de el, pe bune. La final de mandat, zgribulit, cu zăpadă pe chelie, a mai beneficiat și de acest „tratament” destul de previzibil. Bine, jandarmii, prezenți în număr destul de mare, au domolit „fanii” prea înfocați. Evident, premierul Victor Ponta a fost prezent la paradă, nu fără un fular în cele trei culori ale drapelului României. A vrut să demonstreze din nou ce mândru e că-i român. Apropo, fularul ăla o fi de la Burberry sau făcut pe comandă, la sfatul tovarășului Năstase? Sorin Oprescu și Vasile Blaga au fost și ei huiduiți. Mihai-Răzvan Ungureanu și Ludovic Orban au fost, însă, salutați politicos și au răspuns publicului cu zâmbete largi și fluturări de mâini.
Parada s-a încheiat cu muzică militară și zâmbete pe chipurile înroșite de frig ale românilor prezenți. S-au făcut poze cu soldații și mașinile de război, s-a discutat despre România și români, s-au iscat polemici, iar copiii s-au declarat impresionați de cele văzute. Consider această paradă un eveniment ce într-adevăr unește românimea. Bărbați și femei, tineri și bătrâni, bogați și săraci – mai contează cum suntem? Azi a contat doar CE suntem – români cu chef de viață, dornici de a învăța, de a comunica, de a observa, de a petrece. Participând la paradă, fie live, fie din fața televizoarelor, ne-am arătat mândri că suntem români – nu ca niște farisei dornici de a forma o anumită opinie celor in jur, ci ca adevărați cetățeni ai țării în care ne-am născut și am crescut. Încă o dată, la mulți ani adevăraților români!
