Acest articol nu este o concluzie, ci un gând. Duminică fost ziua naţională a României. M-a făcut să mă gândesc că în decursul acestei rubrici, eu, personal, nu am prezentat în detaliu niciun muzician român. Deşi aş fi putut s-o fac. Şi ar fi ieşit frumos, deoarece avem nişte artişti extraordinari.
Nu vreau să fiu nostalgic faţă de timpuri vechi şi rădăcinile rockului în România, deşi poate că aş avea motive. Nu vreau să fiu invidios pe mişcările rock din afară. Ar fi stupid. Am să mă dezic acum, într-o mică măsură, dar în rockul românesc mă simt nevoit să includ şi metalul, deşi, după cum am mai afirmat, sunt un ferm suţinător al separării celor două genuri în totalitate. Asta, tocmai datorită cantităţii relativ mici de artişti ai genului.
Rock-ul a pornit ca o piatră rară, nou descoperită în pământurile USA şi UK. Primii meşteşugari şi-au trimis podoabele făcute din ea în toată lumea, după care toţi am descoperit, mai mult sau mai puţin, că această rocă se forma în orice tip de sol. Însă nu toţi am ştiut ce să facem cu ea. Americanii au început prin a dansa în jurul ei, britanicii s-au aşezat pe un scaun şi au spus „hmm…”, pentru ca imediat după să o îmbrace în fel de fel de feluri, cu ornamentaţii care mai de care mai baroce, alţii au pictat-o cu uleiuri rafinate şi scumpe, alţii au încercat să o topească, să o arunce în foc, în apă etc.
Noi, românii am fost un pic bulversaţi. Am găsit piatra şi nu am înţeles-o la început – parţial, probabil, din cauza regimului, deşi nu am de unde să ştiu – am stat şi am încercat să creăm ceva din ea, ne-am dat cu ea în cap, am lovit-o de pereţi şi apoi am avut ideea genială – adică Phoenix au avut ideea genială – să o îngropăm în pământul strămoşesc şi să o udăm cu meticulozitate şi să ne uităm ce şi cum creşte. Din păcate, toată popularitatea rockului ce a ieşit a scăzut jenant de mult, deşi este incert de ce, astăzi, doar câteva trupe mai răsărite, precum Negură Bunget, mai udă acest copac rock-ului cu invfluenţe autohtone.
Rock-ul a trecut apoi printr-o avalanşă de artişti, unii mai buni, alţii mai mediocri; nu prea vreau să mai dau nume deoarece e posibil să fiu prea subiectiv, fiindcă dacă rock-ul e pentru mine un gen de suflet (oricât jazz clasic ascult sau am ascultat, am fost şi voi fi mereu, cel puţin în esenţă, un rocker) şi dacă mai adăugăm şi naţionalismul pe care orice român îl simte, oricât de puţin (idiferent cât de mult vrea să se spele pe mâini de România) atunci clar sunt cât se poate de subiectiv.
Nu vreau să mai spun decât atât, o idee. Pentru prototipul omului, al artistului, al gânditorului contemporan care se vrea rocker şi care vrea să cânte rock, a devenit insuficientă o cunoaştere vagă a istoriei genului. Oricât talent are, când preferă o muzică, este condamnat să o repete, atâta timp cât nu ascultă şi alte muzici, atâta timp cât nu citeşte nişte cărţi sau se cultivă măcar într-o măsură oarecare, cu un film bun, cu o poezie mai elevată, cu un roman mai vechi sau mai nou, măcar atât cât permite internetul – deoarece avem pretenţia să fim oameni cultivaţi în internet. Toate acestea să le experimenteze, astfel încât creierul să poată gândi, să-şi poată pună întrebări, să facă legături şi să poată improviza în muzică, să îşi deschidă mintea, căci inovaţia nu vine de una singură; niciun geniu nu s-a născut geniu sau cel puţin având impresia că geniul său (de multe ori inexistent) va scuza lipsa de experienţă. Este total greşit.
Să aveţi o zi bună!
Un articol de Bogdan Minuţ.
